mai urgent ca Degetele să fie ucise. Toate. Să fie exterminate. Pentru a realiza această sarcină capitală, ea se bizuie pe luptătoarea ei cea experimentată.

Foarte bine. 103 683 are nevoie de două zile pentru a-şi aduna trupele. Şi după aceea ― înainte! Moarte tuturor Degetelor de pe lume!

 

 

 

30. MESAJ DIVIN

 

Sporiţi-vă ofrandele.

Riscaţi-vă vieţile, sacrificaţi-vă.

Degetele sunt mai importante decât regina sau incubatoarele.

Nu uitaţi niciodată că

Degetele sunt atotputernice şi atotştiutoare.

Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt zei.

Degetele pol face orice fiindcă Degetele suni mari.

Degetele pot face orice fiindcă Degetele sunt puternice.

Acesta este adevărul!

Autorul mesajului se grăbi să plece de lângă maşină înainte ca ceilalţi să-l descopere.

 

 

 

31. A DOUA LOVITURA

 

Carolinei Nogard nu-i plăceau mesele de familie şi aştepta nerăbdătoare ca cea de acum să se termine, ca să se poată apuca din nou, în linişte, de "opera" ei.

În jurul ei, toţi gesticulau, vorbeau tare, îşi treceau tăvile, mestecau şi discutau în contradictoriu probleme de care ei puţin îi păsa.

― Ce căldură, spuse mama ei.

― La televizor, tipul de la meteo a anunţat că ăsta nu e decât începutul: Se pare că e din cauza poluării de la sfârşitul secolului al XX-lea, completă tatăl ei.

― E din vina lui Papy. Pe vremea lui, în anii '90, toţi poluau fără ruşine. Ar trebui ca toată generaţia lui să fie târâtă în faţa tribunalului, cuteză sora ei mai mică.

Nu erau decât patru oameni la masă, dar ceilalţi trei erau de-ajuns pentru ca prezenţa lor să o deranjeze pe Caroline Nogard.

― După ce terminăm masa mergem la cinema. Vii şi tu, Caro? îi propuse mama ei.

― Nu, mulţumesc, mamă! Am de lucru.

― La opt seara?

― Da. Şi e ceva important.

― Treaba ta. Dacă preferi să rămâi singură ca să lucrezi la ore nepotrivite în loc să te distrezi împreună cu noi, ai tot dreptul s-o faci...

Nu mai putea de nerăbdare când, în sfârşit, închise uşa în urma lor. Fugi repede să ia valiza, scoase din ea sfera de sticlă plină cu granule şi îi vărsă conţinutul într-o cuvă metalică pe care o puse la încălzit pe un bec Bunsen.

Obţinu astfel o pastă maronie, care degajă un suflu urmat succesiv de un fum cenuşiu şi de o flacără, iniţial înecată în fum, iar apoi, în sfârşit, frumoasă şi limpede.

Procedeul era fără îndoială destul de arhaic, dar în faza aceasta nu exista altul. Îşi examina satisfăcută opera, când se auzi brusc soneria.

În pragul uşii stătea un bărbat bărbos, cu părul foarte roşcat, aproape roşu. Maximilien MacHarious dădu ordinul "culcat" celor doi ogari mari pe care îi ţinea în nişte lese argintii şi întrebă, înainte chiar de-a spune bună-ziua:

― E gata?

― Da, am terminat chiar acum ultimele operaţii, dar tratările principale au fost făcute în laborator.

― Perfect. N-au fost probleme?

― Nici cea mai mică.

― Nimeni nu ştie nimic?

― Nimeni.

Caroline vărsă substanţa caldă, care căpătase o culoare ocru, într-o sticlă cu pereţi groşi, pe care i-o întinse.

― De-acum înainte, mă ocup eu de toate. Dumneavoastră puteţi să vă odihniţi, spuse el.

― La revedere.

Rămasă din nou singură, Caroline Nogard se simţi uşurată de o povară imensă. Acum, îşi spuse ea, nimic nu-i mai putea opri. Aveau să izbutească acolo unde atâţia alţii eşuaseră.

Îşi luă din frigider o bere rece pe care o sorbi încet. Apoi îşi scoase bluza de lucru şi îmbrăcă un capot roz. Pe una din mâneci, observă o gaură mică de formă pătrată. Nu era nevoie de prea mult timp ca s-o repare. Luă un ac şi o aţă şi se instală în faţa televizorului.

Era ora "Capcanei de gândire". Caroline Nogard branşă pe canalul respectiv.

Doamna Ramirez era prezentă, ca întotdeauna, cu înfăţişarea ei de franţuzoaică din clasa mijlocie şi cu timiditatea aceea atât de autentică pe care şi-o trăda de fiecare dată când enunţa soluţiile sau raţionamentele prin care ajunsese la ele. Prezentatorul îşi făcea numărul obişnuit:

― Deci aşa, nu i-aţi dat de capăt? Uitaţi-vă bine la tabelul acesta şi spuneţi-le telespectatoarelor şi telespectatorilor noştri la ce anume vă trimite cu gândul şirul de cifre de pe el.

― Ei bine, ştiţi, problema este cu adevărat neobişnuită. E vorba de o progresie triunghiulară ce porneşte de la unitatea simplă pentru a se îndrepta spre ceva mult mai complex.

― Bravo, doamnă Ramirez! Continuaţi în felul acesta şi o să reuşiţi.

― E cifra aceea, 1, la început. S-ar părea... s-ar părea că...

― Telespectatoarele şi telespectatorii vă ascultă, doamnă Ramirez! Iar publicul vă încurajează.

Aplauze intense.

― Haideţi, doamnă Ramirez! Ce anume s-ar părea?

― Că e un text sacru. Cifra 1 se divide pentru a da două cifre, care dau la rândul lor patru cifre. E oarecum...

― Da?

― Ca preludiul unei naşteri. Oul original se divide la început în două, apoi în patru, apoi devine şi mai complex. Intuitiv, tabloul acesta mă face să mă gândesc la o naştere, la o fiinţă care apare, apoi se dezvoltă. E destul de metafizică.

― Exact, doamnă Ramirez, exact. Ce enigmă superbă v-am dat! Demnă întru totul de perspicacitatea dumneavoastră şi de ovaţiile publicului.

Aplauze prelungi.

Animatorul alimentă suspense-ul.

― Şi ce lege guvernează această progresie? Care este mecanica acestei naşteri, doamnă Ramirez?

Candidata avu o mimică dezamăgită.

― Nu-mi dau seama... Ăă, îmi utilizez jokerul.

Un murmur de decepţie străbătu sala. Era pentru întâia dată când doamna Ramirez rămânea în pană.

― Sunteţi absolut sigură, doamnă Ramirez, că vreţi să vă pierdeţi unul din jokeri?

― N-am încotro!

― Ce păcat, doamnă Ramirez, după ce-aţi ajuns până aici fără nici o greşeală...

― Enigma aceasta este destul de specială. Merită să zăboveşti asupra ei... Joker, deci, ca să mă puteţi ajuta.

― Bine. Vă dădusem prima frază: "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să găseşti soluţia." A doua este: "Trebuie să uiţi tot ce ştiai."

Candidata i-l privi cu