se mai simtă ca un hoţ surprins în flagrant delict, ca un vicios care şi-a ascuns ani de-a rândul păcatele, şi e descoperit dintr-o dată în mijlocul unei mulţimi, e descoperit tocmai când se aştepta mai puţin.

  — Felicitările mele! vorbi domnul Theodosiu, aşezându-se.

  — Ce spune? îl întrebă doamna Theodosiu, plecându-se spre el, şi fără să cuteze a ridica privirile spre Ştefan. Parcă a spus ceva…

  — A spus că merge bine, răcni domnul Theodosiu. Dânsul e pictor. Pictează. E pictor de talent. Spune că merge bine cu pictura. A spus că-i merge bine…

  În orele lui libere Vădastra avea obiceiul să urmărească femeile care i se păreau frumoase şi elegante. înainte de căderea serii, se plimba pe Calea Victoriei, la întretăierea cu bulevardul Elisabeta, şi privea cu multă îndrăzneală femeile care treceau pe lângă el. De cele mai multe ori se mulţumea cu aceste priviri tăioase, insolente, prin care izbutea să-şi imprime măcar pentru o fracţiune de secundă voinţa lui de posesiune.

  Când, însă, o femeie i se părea de o excepţională frumuseţe, începea s-o urmărească. îndată ce ieşea din puhoiul care năpădea, la acea oră, spre Calea Victoriei, se apropia de ea, o privea fix, îi zâmbea, şi repeta această manevră de mai multe ori. Uneori, îi vorbea, folosind aceleaşi fraze: „îmi daţi voie să vă conduc, domnişoară?” sau: „Aşa de frumoasă, şi totuşi singură?!” Rareori mai adăuga ceva, deoarece Spiridon aştepta ca tânăra să-i răspundă, şi văzând că acest răspuns întârzia, credea că n-a auzit bine cele ce-i spusese, şi le repeta de mai multe ori. Dar, de obicei, n-apuca să intre în vorbă, pentru că tânăra ori se urca într-un tramvai, ori se întâlnea cu cineva, ori ajungea acasă.

  Odată, într-o seară de la începutul lui mai, o femeie, care i se păruse foarte frumoasă, se opri în faţa unei vitrine luminate. „Asta a făcut-o pentru mine!”, îşi spuse Spiridon, dar nu îndrăzni să se apropie. Poate că ar fi îndrăznit dacă ar fi ştiut ce să-i spună. însă nu avea pregătite decât aceleaşi fraze stereotipe, şi toată nădejdea lui era ca tânăra să-l întrebe ceva. Bunăoară: „De ce mă urmăriţi, domnule, cu atâta insistenţă?” La care el ar fi răspuns: „îngăduiţi-mi, mai întâi, domnişoară, să mă prezint. Sunt avocatul Vasilescu-Vădastra, doctor în drept, şi vă închipuiţi că un om de situaţia mea nu şi-ar fi permis să fie atât de indiscret, dacă n-ar fi avut un motiv destul de serios. Ei bine, domnişoară, daţi-mi voie să vă spun că am remarcat figura dumneavoastră, expresia dumneavoastră mai ales, încă de acum câteva zile, când v-am zărit pentru întâia oară…” Şi conversaţia ar fi urmat, nu se îndoia, într-un ritm foarte vioi. Sau, tânăra, auzindu-l că-i spune „domnişoară”, ar fi putut să se întoarcă şi să-i spună: „Nu vă supăraţi, dar sunt măritată de (să zicem) doi ani”. La care el ar fi replicat imediat: „îmi daţi voie să vă mărturisesc, domnişoară, că nu vă cred. Păreţi atât de copilăroasă şi de fragedă încât…” Era sigur, apoi, că tânăra căsătorită nu i-ar mai fi rezistat. Spiridon avea o nelimitată încredere în forţa de seducţie a verbului său. Dar, neajutorat, nu ştia ce să spună. Femeia părea că studiază cu destulă atenţie vitrina. „Pe mine mă aşteaptă!”, reflectă din nou Spiridon. Şi, aproape fără să-şi dea seama, făcu un pas spre ea.

  — Frumoase lucruri! începu el la nimereală, neîndoindu-se că tânăra, care întârziase atâta ca să-l provoace, va spune ceva.

  Femeia întoarse într-adevăr capul, dar expresia lui Spiridon era atât de comică – monoclul părea pus exact pentru o asemenea împrejurare, ochiul celălalt o sorbea cu o speriată aviditate, lăsând obrazul inert, cu urma unui zâmbet coclit în colţul gurii – încât izbucni în râs şi se depărta cu un gest blând de dispreţ. Spiridon rămase aiurit, neştiind dacă ar mai trebui s-o urmărească sau ar face mai bine să renunţe.

  — Nu ştii dumneata cine sunt eu! îi strigă dezmeticindu-se. Ai să afli dumneata într-o bună zi de mine…!

  Amuzată, femeia mai întoarse o dată capul, dar dând cu ochii de monoclul acela atât de pretenţios pentru figura şi hainele lui Spiridon, începu iar să râdă şi grăbi pasul.

  — Degeaba râzi! strigă Spiridon, luându-se după ea. Ai să vezi dumneata mai târziu cine sunt eu! Ţine bine minte…!

  Dar la primul colţ de stradă îşi reveni şi încetă s-o mai urmărească. „Adevărul este că nu ştie cine sunt, îşi spuse el. Mă ia drept un foarte oarecare, şi nu e vina ei, pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, n-ar mai râde aşa. Dar, odată şi-odată, tot am s-o întâlnesc eu – sau poate chiar ea are să vrea să mă întâlnească. Are să vadă ea atunci…!”

  Alteori Vădastra pândea pe străzi lăturalnice întoarcerea tinerelor fete de la lucru, îndeosebi modistele, croitoresele. Niciodată nu s-ar fi gândit că ar putea întreţine o legătură cu o asemenea fată; dar îi plăcea să-şi exercite puterea asupra lor, să-şi verifice farmecul. Nu izbutea întotdeauna să intre în vorbă, pentru că fetele ori pufneau în râs, ori grăbeau pasul. Dar erau unele care se lăsau acostate şi Spiridon le dădea întâlniri pe străzi obscure, unde ştia că nu riscă să fie recunoscut. De altfel nu încuraja niciodată stabilirea unei legături şi, după un anumit număr de întâlniri, dispărea fără urmă. Ceea ce căuta el în asemenea aventuri era voluptatea iniţială, când îşi verifica puterea de seducţie asupra unei necunoscute, şi primele ceasuri de beţie verbală, care-i îngăduiau să se descopere în integritatea lui, ascunsă sau fragmentar revelată celorlalţi oameni.

  După prima întâlnire, Vădastra avea obiceiul să-şi invite tovarăşa la una din cofetăriile de cartier sau în câte un birt foarte retras, unde nu o dată ceruse o cameră separată, ca să poată vorbi în toată voia. De altfel era destul de generos şi cerea lucruri scumpe, pe care nu întotdeauna le găsea, comanda din vinurile cele mai bune şi, la socoteală, scotea portmoneul