— Hei, fetiţo, eu nu sunt ca d'ăia care-i ştii tu, începea Spiridon încruntat, pierde-vară şi încurcă-lume… Eu sunt un om cu personalitate… Nu pot eu să-ţi spun toate, înţelegi… Dar dacă ai şti cine sunt eu… Eu nu mă uit la bani. Ce poate să însemne cincizeci, o sută sau chiar cinci sute de mii de lei? Dacă aş fi vrut, aş fi fost până acum milionar. Dar n-am vrut, nu mă interesează. Ce înseamnă aia, milionar?! Sunt atâţia milionari şi uită-te la ei, ce fac? Duc aceeaşi viaţă ca şi ceilalţi oameni. Pe mine, toate acestea nu mă interesează. Eu urmăresc altceva, eu am un ideal în viaţă. Dacă ai şti!… Dar nu pot să-ţi spun…

  Fata îl asculta, crezând numai în parte cele ce-i spunea, dar nu mai puţin impresionată de volubilitatea şi siguranţa lui. Vădastra şovăia mult înainte de a se destăinui. începea ceva, apoi se oprea, o privea bănuitor, râdea nervos, repeta cu anumită disperare în glas:

  — Nu pot eu să-ţi spun toate, înţelegi… Degeaba te uiţi aşa la mine, e greu să ştii cine sunt. Nici nu-ţi trece prin cap… Eu, aşa ca să mă mai amuz, fac câteodată semn unei fete drăguţe pe stradă. Am şi eu nevoie, înţelegi, să mai respir, să mai iau aer… Dar încolo, abia dacă-mi mai văd capul de treabă. Şi, slavă Domnului, dacă ar fi să caut femei, apoi ar fi de-ajuns să fac un semn. Şi femei bine, din înalta societate… Ce ştii tu…?! Viaţa asta e plină de surprize. Uită-te la noi: în loc să fiu acum într-un salon elegant, în mijlocul a ce are mai distins Bucureştiul, am venit cu tine într-un birt infam. De ce?! Ei, nu pot să-ţi spun, dar dacă ai înţelege te-ai minuna şi tu…

  Altădată, dacă tânăra era mai pretenţioasă şi-l îndemna să meargă într-un restaurant luxos sau la cinematograf, Vădastra refuza lăsând să înţeleagă că ar putea fi văzut de unul din cunoscuţii sau „prietenele” lui.

  — Nu pot să-ţi spun numele, mă-nţelegi de ce, dar tot ce-ţi pot spune este că e una dintre femeile cele mai frumoase şi mai elegante din Bucureşti. Nu vreau să am discuţii cu ea. E o femeie inteligentă, modernă, nu că m-ar controla ce fac şi cu cine mă întâlnesc, dar înţelegi, e femeie, ţine enorm la mine, şi ar putea să-i spună cineva că ne-a văzut împreună…

  Sau dacă fata schimba tactica, încercând să-l necăjească şi ameninţându-l cu degetul, de câte ori el pomenea de legăturile amoroase, Spiridon o încuraja.

  — Da, spunea el mângâindu-şi cu unghia mustaţa, aici mă dau bătut. Trebuie să recunosc că ai ghicit: îmi plac femeile. Dacă aş avea timp să mă ocup de ele, n-aş mai prididi. Dar n-am timp. Am alte lucruri de făcut în viaţă…

  Uneori în cursul unor asemenea convorbiri, Vădastra începea să-i explice tovarăşei sale secretul succeselor lui la femei.

  — Ai observat şi tu asta, nu e nevoie să fii frumos ca un manechin ca să te placă femeile; o femeie inteligentă şi rafinată nu e atrasă de asemenea bărbaţi.

  Lor le plac oameni interesanţi, bărbaţii care au personalitate, şi au voinţă, şi au un ţel în viaţă. Un asemenea bărbat impune oricui. Dar mai ales femeilor bine, femeilor culte, distinse. Eu nu pot să spun despre mine că sunt frumos. E adevărat că am o figură foarte interesantă, şi asta atrage întotdeauna. Dar mai e ceva, în afară de figură; e personalitatea. Eu am personalitate. Asta e ceva foarte rar în zilele noastre. Unde te uiţi, nu vezi decât bărbaţi lipsiţi de ideal, fără voinţă, inculţi, proşti. Se cred cine ştie ce dacă au ajuns şefi de cabinet la un minister, sau deputaţi. Ce înseamnă să fii deputat? Ce ai câştigat cu asta? Există ceva mult mai interesant, ceva care merită… Nu-ţi pot spune toate, dar înţelegi… De aceea o femeie distinsă caută întotdeauna ceva excepţional, o personalitate. Femeia care m-a iubit pe mine, distinsa doamnă Zissu…

  Dar în clipa următoare regreta că pronunţase numele doamnei Zissu şi, după o scurtă şovăire, reîncepea să vorbească despre personalitate.

  — Ghici cu cine m-am întâlnit astăzi? o întrebase Ştefan.

  — Cu profesorul Antim.

  Dar în noaptea aceea nu-l visase. Răspunsese aşa, la întâmplare. Şi totuşi, cu el se întâlnise Ştefan.

  — Mi-a spus să trec odată să-l văd, să-mi arate colecţiile. Spune că are lucruri extraordinare…

  Antim. Ioana îşi aminti de prima ei noapte la clinică, de visul care-o înspăimântase atunci. I se păru că trecuse foarte mult timp de-atunci. Copilul (17 februarie), febra de lapte, reîntoarcerea acasă, spaima cea mare (când îl auzise tuşind, înecându-se brusc, şi crezuse că nu mai respiră). Şi pe urmă, într-o dimineaţă, descoperise că se făcuse foarte frumoasă. Ştefan descoperise lucrul acesta: că era din nou frumoasă, că se făcuse chiar mai frumoasă ca înainte. în oglindă, întreagă, goală, se privise şi ea: trupul înalt, bălai, parcă se împlinise, ochii i se limpeziseră; numai obrazul părea schimbat. Intervenise ceva, o lumină discretă, un sentiment de triumf, de orgoliu chiar, care o schimbase, fără să înţeleagă cum.

  — Mai bine m-aş fi dus să-l văd pe Antim, îi spusese Ştefan în acea seară de aprilie, când se întorsese abătut acasă. în loc să mă fi dus la Biriş ca să discutăm problema Timpului, mai bine m-aş fi dus la Antim…

  Ioana îl simţi că e abătut. Dar copilul avea temperatură şi era preocupată.

  — Mi se pare că are puţină febră, îi spuse. Nu cred că e ceva grav. A mai avut aşa şi alaltăieri… Ce s-a întâmplat la Biriş? îl întrebă ea.

  — îmi pare rău că m-am dus, spuse Ştefan.

  Intră în biroul lui, dar reveni foarte curând. îi pâlpâia o lumină tulbure, necunoscută, în ochi.

  — îmi pare rău