— Totul, după aceea. A trebuit. În mişcarea următoare, cei de la Centru au comunicat Departamentelor. Apoi, adăugă Leamas cu venin, a fost doar o chestiune de timp până să-i pună capăt. Având toate Departamentele în spate, cei de la Londra au devenit lacomi. Au început să facă presiuni asupra noastră, cerând mai mult, voiau să-i dea mai mulţi bani. În cele din urmă, a trebuit să-i sugerăm lui Karl să recruteze alte surse, pe care le-am preluat ca să formăm o reţea. A fost o tâmpenie crasă, a fost o uriaşă constrângere asupra lui Karl, l-a pus în pericol, i-a subminat încrederea în noi. A fost începutul sfârşitului.

— Cât ai scos de la el?

Leamas ezită.

— Cât? Dumnezeule, nu ştiu! A durat nefiresc de mult. Cred că era terminat cu mult înainte de a fi prins. Procedura a început să se aplice în ultimele câteva luni, cred că deja începuseră să-l suspecteze şi îl ţineau departe de chestiile bune.

— Una peste alta, ce ţi-a dat? stărui Peters.

Pas cu pas, Leamas reconstitui activitatea completă a lui Karl Riemeck. Memoria lui era, constată Peters cu satisfacţie, remarcabil de exactă având în vedere cât de mult obişnuia să bea. Putea să spună date şi nume, îşi amintea reacţia Londrei, natura coroborării, acolo unde era cazul. Îşi amintea sume de bani cerute şi plătite, datele recrutării altor agenţi în reţea.

— Regret, făcu Peters în cele din urmă, dar nu cred că un singur om, oricât de bine plasat, oricât de atent, oricât de harnic, ar fi putut să adune o gamă atât de largă şi detaliată de informaţii. Chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi fost în stare niciodată să fotografieze materialul.

— A fost în stare, insistă Leamas, brusc supărat, ei, drăcia dracului, a făcut-o, şi cu asta, basta!

— Iar cei de la Centru nu ţi-au spus niciodată să abordezi chestiunea asta cu el, pentru a explica exact cum şi când a văzut toate informaţiile?

— Nu, se răsti Leamas, Riemeck era foarte sensibil în legătură cu aspectul ăsta, iar cei de la Londra erau mulţumiţi să lase lucrurile aşa.

— Ca să vezi, mormăi Peters gânditor. Apoi întrebă: Ai auzit cumva despre femeia aceea?

— Ce femeie? ripostă Leamas tăios.

— Amanta lui Karl Riemeck, cea care a venit în Berlinul de Vest în seara în care a fost împuşcat.

— Ce-i cu ea?

— A fost găsită moartă acum o săptămână. Ucisă. A fost împuşcată dintr-o maşină când ieşea din apartamentul ei.

— A fost cândva apartamentul meu, observă Leamas mecanic.

— Poate ştia mai multe despre reţeaua lui Riemeck decât tine, îşi dădu cu părerea Peters.

— Ce dracu’ vrei să spui? întrebă pe un ton imperativ Leamas.

Peters ridică din umeri.

— Totul este foarte ciudat, observă el. Mă întreb cine a ucis-o.

După ce epuizară cazul lui Karl Riemeck, Leamas continuă să-i povestească despre alţi agenţi mai puţin spectaculoşi, apoi despre organizarea biroului său din Berlin, despre comunicaţii, despre personal, despre ramificaţii secrete - apartamente, mijloace de transport, echipamente de înregistrare şi de fotografiere. Stătuseră de vorbă până noaptea târziu şi toată ziua următoare, iar când, în cele din urmă, Leamas se prăvăli în pat, în a doua seară, ştia că dăduse în vileag toate informaţiile deţinute de el cu privire la Serviciile Secrete Aliate din Berlin, şi mai ştia că băuse două sticle de whisky în două zile.

Un singur lucru îl nedumerea: insistenţa lui Peters cum că Riemeck trebuie să fi avut un ajutor, că trebuie să fi avut un colaborator la nivel înalt. Şi Control îi pusese aceeaşi întrebare - acum îşi amintea -, îl întrebase despre posibilităţile de acces ale lui Riemeck. Cum puteau fi amândoi aşa de siguri că Riemeck nu se descurcase singur? Bineînţeles că avusese ajutoare; cum fuseseră, de exemplu, paznicii de la canal, în ziua în care îl întâlnise Leamas. Dar ăştia reprezentau fleacuri, erau nesemnificativi - Karl îi povestise despre ei. Dar Peters - care, la urma urmelor, probabil că ştia cu exactitate pe cât anume reuşise Karl să pună mâna - refuzase să creadă că Riemeck se descurcase singur. În această chestiune, Peters şi Control erau evident de acord.

Poate că era adevărat. Poate că mai era cineva. Poate că acesta era Personajul Special pe care Control ţinea atât de mult să-l apere de Mundt. Asta ar însemna că el, Karl Riemeck, colaborase cu acest personaj special şi furnizase ceea ce ambii obţinuseră împreună. Poate că despre asta vorbiseră Control şi Karl între patru ochi, în seara aceea, în apartamentul lui Leamas din Berlin.

În orice caz, mâine va afla. Mâine avea să-şi joace cartea.

Se întreba cine o ucisese pe Elvira. Şi se mai întreba de ce o uciseseră. Desigur - aici există un sens, o posibilă explicaţie -, Elvira, care cunoştea identitatea colaboratorului special al lui Riemeck, fusese ucisă de către acel colaborator… Nu, era prea trasă de păr! Ipoteza asta pierdea din vedere dificultatea traversării din Est în Vest: Elvira fusese, la urma urmelor, ucisă în Berlinul de Vest.

Se întreba de ce anume Control nu-i spusese niciodată că Elvira fusese ucisă. Ca să poată reacţiona cum se cuvine atunci când avea să-l anunţe Peters? Nu găsea niciun rost în a face speculaţii. Control avea, desigur, motivele lui; de obicei, erau aşa de întortocheate, că îţi trebuia o săptămână să le înţelegi.

în timp ce adormea, mormăi:

— Karl a fost al naibii de bleg! îi plăcea femeia aia, sunt sigur de asta.

Elvira era moartă acum, şi aşa-i trebuia. Îşi aminti de Liz.

Ziua a doua

Peters veni a doua zi, la opt dimineaţa, şi, fără niciun fel de introducere, se aşezară la masă, luând-o de la capăt.

— Deci, te-ai întors la Londra. Ce-ai făcut acolo?

— M-au pus la naftalină. Mi-am dat seama că s-a terminat cu mine când idiotul ăla de la Cadre m-a aşteptat la aeroport. A trebuit să mă duc imediat la Control şi să-i dau raportul despre Karl. Era mort - ce altceva se mai putea spune?

— Ce-au făcut cu tine?

— La început, au zis că pot să pierd vremea prin Londra şi să aştept până când aveam să îndeplinesc condiţiile să ies la pensie. Au fost aşa