de-al dracu’ de amabili, încât m-am înfuriat - le-am spus că, dacă sunt aşa de dornici să arunce cu banii, de ce nu fac ceva la mintea cocoşului, adică să socotească toată perioada cât lucrasem pentru ei, în loc să cotcodăcească despre vechime neîntreruptă în activitate. Când le-am spus asta, s-au supărat. M-au trimis la Serviciul financiar, unde erau o mulţime de femei. Nu-mi amintesc prea multe despre partea asta - atunci am început să cam trag la măsea. Treceam printr-o perioadă destul de proastă.

Îşi aprinse o ţigară. Peters mişcă din cap, aprobând.

— De fapt, ăsta a fost motivul pentru care mi-au dat un şut. Nu le convenea că beau.

— Spune-mi ce îţi aminteşti despre Serviciul financiar, îl îndemnă Peters.

— Era o chestie plictisitoare. N-am fost niciodată croit pentru munca de birou. Ştiam asta. De aia m-am şi agăţat într-atâta de Berlin. Ştiam, când m-au rechemat, că o să mă treacă pe linie moartă, dar, Doamne…!

— Ce-ai făcut?

Leamas ridică din umeri.

— Stăteam toată ziua cu fundul pe scaun, în aceeaşi încăpere cu două femei. Thursby şi Larrett. Le ziceam Joi şi Vineri. Rânji cam prosteşte. Peters îl privea fără să înţeleagă. Nu făceam altceva decât să împingem hârtii, continuă Leamas. Venea o scrisoare de la Financiar: „Este autorizată plata a şapte sute de dolari către cutare şi cutare, începând din data de… Vă rugăm, aveţi amabilitatea să vă ocupaţi“ - în esenţă, asta era treaba. Joi şi Vineri le mutau de colo-colo o vreme, le îndosariau, le ştampilau, iar eu semnam un cec sau aranjam cu banca să facă un transfer.

— Ce bancă?

— Blatt şi Rodney, o bancă mică, dar cu ştaif, din City. În rândul celor de la Centru circulă un soi de teorie, cum că absolvenţii de la Eton sunt discreţi.

— Păi, atunci, de fapt, tu ştiai numele tuturor agenţilor din toată lumea?

— Nu neapărat. Tocmai asta era şmecheria, înţelegi? Eu semnam cecul sau ordinul către bancă, dar în dreptul numelui celui plătit lăsam loc liber. Era totul semnat şi pe urmă dosarul se întorcea la Dispeceratul Special.

— Cine sunt ăştia?

— Sunt cei care deţin datele personale ale agenţilor. Ei completau numele şi puneau la poştă ordinele. Al naibii de inteligent, trebuie să recunosc.

Peters păru dezamăgit.

— Vrei să spui că nu aveai nicio posibilitate să afli numele celor care erau plătiţi?

— Nu, în general, nu.

— Nici măcar din când în când?

— Din când în când mai ajungeam la faze aiurea. Toată viermuiala aia între Plăţi, Financiar şi Dispeceratul Special se lăsa, evident, cu câte o păruială. Prea complicat. Şi pe urmă, câteodată, dădeam peste o chestie specială care ne mai lumina niţel viaţa. Leamas se ridică. Am făcut o listă cu toate plăţile de care-mi amintesc, continuă el. E în camera mea. O aduc.

Ieşi din încăpere, cu mersul acela cam târşâit pe care-l afişase de la venirea în Olanda. Când se întoarse, ţinea în mână vreo două coli de hârtie liniată, rupte dintr-un caiet ieftin.

— Le-am scris aseară, afirmă. M-am gândit că economisim timp.

Peters luă notiţele şi le citi încet şi cu atenţie. Părea impresionat.

— Bine, zâmbi el. Foarte bine.

— Pe urmă mi-am amintit o vorbă: Bulgărele de Zăpadă. M-am ales cu vreo două călătorii de pe urma lui. Una la Copenhaga şi una la Helsinki. Doar ca să scap de bani, să-i pun în bancă.

— Cât?

— Zece mii de dolari la Copenhaga, patruzeci de mii de mărci vest-germane la Helsinki.

Peters puse creionul jos.

— Pentru cine? întrebă el.

— Dumnezeu ştie! Bulgărele de Zăpadă funcţiona pe sistemul depozitelor bancare. Cei de la Serviciu mi-au dat un paşaport britanic fals; m-am dus la Banca Scandinavă Regală din Copenhaga şi la Banca Naţională a Finlandei din Helsinki, am depus banii şi am scos un extras de cont pentru contul comun - pentru mine, pe numele fals, şi pentru încă cineva - presupun că era agentul, sub identitate falsă. Am lăsat la cele două bănci un specimen de semnătură a codeţinătorului contului. Primisem acest lucru de la Biroul Central. Ulterior, agentul primea extrasul de cont şi un paşaport fals, pe care-l arăta la bancă atunci când scotea banii.

Tot ce ştiam era numele fals. Se auzea vorbind şi totul îi suna atât de ridicol de neverosimil.

— Procedeul ăsta era unul obişnuit?

— Nu. Era un tip de plată special. Exista o listă de subscripţii.

— Ce e asta?

— Avea un nume de cod cunoscut de foarte puţini oameni.

— Care era numele de cod?

— Ţi-am spus - Bulgărele de Zăpadă. Operaţiunea acoperea plăţi neregulate în valoare de zece mii de dolari în diferite valute şi în diferite capitale.

— Întotdeauna în capitale?

— Din câte ştiu, da. Îmi amintesc că am citit în dosar că mai fuseseră plăţi de genul ăsta înainte să vin eu în secţie, dar, în cazurile alea, Serviciul financiar îl pusese pe rezidentul local s-o facă.

— Plăţile alea care s-au efectuat înainte de venirea ta, unde s-au făcut?

— Una în Oslo. Nu-mi aduc aminte unde a fost cealaltă.

— Numele fals al agentului era mereu acelaşi?

— Nu. Era o precauţie suplimentară de securitate. Mai târziu, am aflat că şterpelisem toată tehnica de la ruşi. Era cea mai elaborată schemă de plată pe care o văzusem. În mod asemănător, folosisem un nume fals diferit şi, bineînţeles, câte un alt paşaport pentru fiecare călătorie. „Chestia asta o să-i facă plăcere, o să-l ajute să umple golurile.”

— Paşapoartele false care i se dădeau agentului pentru a putea scoate banii: ştiai ceva despre ele? Cum erau realizate şi expediate?

— Nu ştiam. A, cu excepţia faptului că trebuiau să conţină vize pentru ţara unde urmau să fie depuşi banii. Şi ştampile de intrare.

— Ştampile de intrare?

— Da. Bănuiam că paşapoartele nu erau niciodată folosite la graniţă - doar prezentate la bancă ca act de identificare. Probabil că agentul călătorea cu paşaportul lui, intra cât se poate de legal în ţara unde se afla banca, apoi folosea paşaportul fals la bancă. Asta era presupunerea mea.

— Ştii vreun motiv pentru care plăţile se făceau înainte prin rezidenţi, iar ulterior de către cineva care venea de la Londra?

— Cunosc motivul. Le-am întrebat pe femeile de la Serviciul financiar, Joi şi Vineri. Control era foarte dornic să…

— Control? Vrei să zici că însuşi Control conducea cazul?

— Da, el îl conducea. Se temea ca rezidentul să nu fie recunoscut la