semăna, în mod bizar, cu soarta personajului din Racul. După felul cum fusese găsit trupul lui, se putea deduce că, în loc să fugă de pe trotuar către mijlocul străzii, se repezise spre blocul „Scala“, care se prăbuşea. Un fel de sinucidere. Murise într-o totală ambivalenţă, nemulţumit de sine, nesatisfăcut de gloria lui, prea inteligent să-şi facă iluzii, prea înfricoşat să se depăşească pe sine. Eu îl părăsisem în favoarea concurentului celui mai acerb, el murise chiar atunci, fără să cunoască această infidelitate.

Faptul că „afacerea Goma“ devenise deosebit de răsunătoare tocmai acum, după cutremur, avea o conotaţie jenantă. Mai ales cu sentimentul colectivist care ne domina pe toţi, după atâtea zeci de ani de comunism. O anumită culpabilitate născândă se ivea. În faţa atâtor nenorociri provocate de seism, nu era oare cazul să tăcem, cel puţin un moment? Poate că ideea fusese subtil indusă de Organe, dar prinsese. Nu trebuie uitat cum tratau ziarele şi televiziunea consecinţele cataclismului. Ceea ce conta nu erau în primul rând consecinţele cutremurului, ci vizitele tovarăşului Ceauşescu în locurile lovite, eforturile tovarăşului pentru a dezgropa victimele etc. Totul se transforma, ca de obicei, într-un imn spre gloria conducătorului iubit. De fapt, lucrările mergeau prost şi se spunea că în anumite locuri buldozerele împinseseră molozul spre zidurile rămase pe loc, răpind orice speranţă celor ce se mai puteau găsi vii sub ele. În fine, era o stupoare generală, aveam senzaţia că era momentul cel mai prost pentru a face disidenţă. Goma a scris atunci un articol, „Pământ de flori“, apolitic, în care-şi exprima într-un anumit fel solidaritatea cu victimele catastrofei naturale.

…Cataclismul geologic se întâlnea cu cel social, cu „Cutremurul oamenilor“, cum avea să numească Goma jurnalul consacrat momentului. Senzaţia asta s-a întărit prin anumite dispariţii. Cu puţine luni în urmă, fusesem invitat într-o seară de soţii Mihai Petroveanu şi Veronica Porumbacu. Mă dusesem singur acolo, Ioana manifestase puţin entuziasm faţă de o astfel de invitaţie. Veronica, vechea poetă stalinistă, era complet revenită din maladia marxistă, totodată, foarte zguduită şi deprimată. Aceşti vechi comunişti erau, de fapt, vaccinaţi şi nu-şi mai făceau vreo iluzie. (În schimb, diverse foste „bestii moşiereşti“ găseau că Nea Nicu este „un tip foarte bine“, „iubeşte România“ etc.) La soareaua Veronicăi era şi vechiul marxist Paul Georgescu, comunistul neabătut, care avusese o criză nervoasă vădit legată de deziluzia lui politică şi se retrăsese din viaţa publică scriind romane, uitate azi, dar de o certă valoare. A fost o întâlnire interesantă. Paul Georgescu mai ales era enigmatic, zâmbea nu ştiu cum, sarcastic şi dureros. Senzaţia pe care am avut-o era de-a avea în faţa mea nişte inşi îmbătrâniţi şi decadenţi. Unde erau elanurile revoluţionare, ferocitatea foştilor tineri deveniţi acum aproape ruine? Însăşi decadenţa lor era un spectacol. A doua zi i-am povestit Ioanei despre seara petrecută la Petroveni şi i-am spus că aş vrea să-i invităm la noi. Ioana iar s-a arătat puţin entuziasmată. Aşa se face că lanţul vizitelor reciproce s-a întrerupt. Am să explic cum refuzul Ioanei de a-i invita pe cei doi ne-a salvat viaţa: dacă i-am fi chemat, e probabil că şi ei ne-ar fi reinvitat în 4 martie, când s-a produs cutremurul. La ei, în acea seară, se găsea şi poetul Anatol Baconsky. Blocul s-a prăbuşit, cu toţii au dispărut literalmente, nu au mai fost găsiţi niciodată, trupurile lor au fost măcinate şi absorbite de moloz. Aceasta ar fi fost şi soarta noastră, dacă ne-ar fi prins seismul în apartamentul din strada Ion Ghica...

Un sentiment de iremediabilă decadenţă întovărăşea pentru mine această plecare. Morţile acestea erau reale, de o crudă realitate, dar şi simbolice. Viaţa nouă, şansa supravieţuirii se găseau de partea celor care se rupeau de mediul morbid. Ce devenise comunismul, altceva decât o lungă boală cronică? Încă nu era sigur că vom pleca din România, dar repetam vorbele finale ale tinerei Ania şi ale lui Trofimov din Livada cu vişini: „– Adio, casă! Adio, viaţă veche! Salut, viaţă nouă!“. Chiar dacă nu am fi reuşit să plecăm, dacă ne vor fi reţinut aici, ca ostatici, viaţa noastră nu avea să mai fie niciodată viaţa veche. Aşa gândeam în acele momente mişcătoare, de moarte şi renaştere.

În tot acest timp, din momentul deconspirării mele la Radio Europa Liberă şi până la plecarea din România, am avut deseori impresia că practicam un soi de sport periculos. În ciuda dramatismului evenimentelor, nu puteam să nu mă observ: pentru mine, pe atunci, lucrurile aveau un puternic caracter ludic. Acest lucru m-a ajutat enorm, în special pentru a „mă ţine bine“ la anchetele care au urmat. Pe de altă parte, calmul şi chiar nonşalanţa mea aveau darul să-l enerveze pe Goma (aşa cum am aflat mai târziu): el s-a plâns că, în situaţia dramatică în care ne găseam, mergeam, aşa cum mă obişnuisem în anii aceia, să joc tenis la 6.00 dimineaţa (cu o totală lipsă de talent, dar asta e altă poveste). Pur şi simplu, el nu putea concepe că te poţi distra în asemenea momente!

Un alt moment, comic, a fost primul contact cu Securitatea. Imixtiunea Organelor în afacere era inevitabilă. Şi, dacă era, mai bine să se producă mai repede! Dar Secu nu venea! Până când, într-o seară, a sunat la uşă. I-am deschis unui individ relativ tânăr, purtând un trenci într-o stare nu impecabilă. Era evident că aparenţa lui datora mult personajului Colombo, omul cu trenci jegos din cunoscutul serial de televiziune. S-a recomandat: căpitan Ureche. L-am poftit să şadă, întrebându-l cărui fapt se datora vizita lui. „Nu ştiu“, a răspuns cu un aer vag aiurit. M-am mirat la rându-mi. Cum se putea? „Am fost de dimineaţă la Găeşti“, mi-a explicat Ureche, „să duc nişte doctorii soacră-mii. M-am întors în Bucureşti pe la ora 5.00. Am adus şi o curcă. Nevastă-mea mi-a spus: «Vezi că ţi-a telefonat tovarăşul colonel (ştiţi, şeful