meu), a zis să-l chemi». L-am chemat, şi el mi-a spus: «Măi, Ureche, vezi de te du pe la domnul doctor Vianu». «Tovarăşe colonel, dar ce să-i spun domnului doctor Vianu?» «Las’ c-o să-ţi spună el!» Aşa că am venit“. „N-am nimic de spus“, am reacţionat eu ţâfnos, iar el s-a mirat: „Păi, atunci de ce m-o fi trimis tovarăşul colonel?“.

În fond, ce aveam eu de ascuns? Nu dorisem ca acţiunea mea să fie publică? Deci i-am explicat totul. Că nu mai suportam regimul. Că ştiam de persecuţiile psihiatrico-politice. Că voiam să plec din ţară. Cu familia. Tipul asculta, nu făcea nici o obiecţie. Era remarcabil prin calm şi prin capacitatea de-a trage un maximum de informaţii cu un minimum de efort. Ca un psihanalist. Eu, la rândul meu, îl vedeam cum observă şi mă miram ce tehnică bună avea. Ca o albină după ce a supt cu trompa polenul dintr-o floare, s-a ridicat, şi-a luat zborul: „Bună ziua“. Dar a adăugat înainte de-a ieşi pe uşă: „Se va găsi o soluţie. Întotdeauna se găseşte o soluţie“.

Era clar că foloseau tactica: tipul e recuperabil, tipul nu trebuie enervat.

Au mai fost şi alte apariţii stranii. Una dintre ele: a lui Ion L. Ion era un personaj extraordinar, fascinant. Fusese şi el câtva timp deţinut politic în condiţii pe care nu le-am ştiut niciodată exact. Unul dintre inşii cei mai deştepţi pe care i-am întâlnit. Un om capabil de orice. Dacă ţi se strica maşina, ţi-o repara. Dacă băiatul tău avea dificultăţi la matematică, îi explica el. Traducea din Hölderlin, dar era plin de idei şi de iniţiative practice. Era medic talentat, subtil în raţionamentele lui. Dar, în momentul acela, nu mai practica medicina, din pricină că nu găsea un loc convenabil. Ţinea cursuri de informatică la nu ştiu ce şcoală. Fiindcă, evident, era şi un informatician de mare clasă. Îl vedeam destul de des, prezenţa lui era amuzantă şi tonică din această pricină. Deşi neliniştitoare: această latură extraordinară a personajului era completată de una sinistră. El însuşi mi-a povestit odată că, atunci când rămânea fără bani, recurgea la vânzarea de Grigoreşti falşi. Avea, nu ştiu de unde, un stoc de tablouri false atribuite unor mari pictori. Sălta câteva dintre ele în străvechea Dacie şi pornea prin ţară. Găsea oameni naivi şi cu ceva bani, dentişti, fotografi de nunţi şi ce or mai fi fost; le povestea că are nişte probleme cu banii, că trebuie să se despartă de tablouri preţioase din colecţia lui... Reuşea.

Ion moştenise o casă. Extraordinară ca el. Undeva, la vest de Bucureşti, pe lângă Argeş, într-un sat mai degrabă dosit, se găsea, în mijlocul unei livezi, această vilă fără etaj compusă doar dintr-un salon imens şi o mică odaie de culcare. Un loc cu totul misterios. Aparţinuse pe vremuri unui personaj din anturajul lui Carol II. Ion pretindea că servise mai ales ca loc de rendez-vous sfetnicului lui Vodă şi chiar regelui. Carol II, în afară de curve, voia să aibă şi întâlniri cu adevărat discrete, cu femei de calitate. Mai dispunea şi de alte hogeacuri, acesta fiind numai unul dintre ele, romantic. În această casă am făcut o beţie memorabilă, în tête-à-tête cu Ion, într-o seară, distrându-ne straşnic, vorbind câte-n lună şi-n stele. La întoarcere, eram beat cuc, am condus maşina, îmi asumam un risc enorm, încât mă înfior şi acum de fapta mea.

Scopul lui Ion era clar: voia să fie numit medic în satul acela, să-şi locuiască singur, permanent, casa (avea doi copii deştepţi, era în divorţ). Acest plan realist era imposibil de realizat, autorităţile nu erau de acord. El era obsedat de chestia asta, vorbea tot timpul de casa lui, de visul de-a fi medic la...

Pe mine povestea cu Grigoreştii falşi mă cam tulburase. Am mai rărit-o cu întâlnirile.

Iată că apărea iar Ion la mine. Aflase că am „disidat“, că mă alăturasem lui Goma. Voia şi el! Cauza era măreaţă. Trebuie să protestăm. Eu faţă de Ion devenisem prudent. Dacă voia să adere la mişcarea Goma, să se ducă singur. Mă temeam de o provocare. Reveni peste câteva zile. Da, se dusese, semnase. Mai erau şi alţii. Nume mari. Şi pictorul Corneliu Baba se gândea să iscălească, îmi spunea Ion. Nu ştiu de ce mă păzeam, nu voiam să mă implic alături de el.

O altă apariţie a fost aceea a Floricăi, o prietenă a Titei Chiper. Sosise la mine acasă într-o după-amiază, frumoasă, elegantă, parfumată. Auzise că „m-am dus“ la Goma. Şi se mira de asta. Înţelesese că eu aş fi plănuit să întreprind ceva alături de Saşa, de bietul Saşa, care acum se prăpădise. „Bine, dar Saşa nu avea un plan clar, n-avea, de fapt, nici unul.“ Florica plecă.

Am mai primit şi un telefon. De la H., micul istoric literar care participase la catalogarea arhivei Tudor Vianu. „Tocmai m-am întors din străinătate“, mi-a spus. „Şi am aflat că aţi semnat scrisoarea lui Goma. Nu pot decât să-mi exprim uimirea“, a comentat în stilul pedant pe care i-l cunoşteam. „Un scriitor de nimica toată acest Goma, un individ dubios...“ Cu H. trebuia să fii destul de sec. I-am spus că nu am a-i da socoteală de actele mele şi i-am trântit telefonul.

Mai târziu, am aflat că H. îi scrisese o scrisoare „indignată“ lui Goma şi făcea parte din detractorii lui sistematici, organizaţi în jurul lui Eugen Barbu.

Alte semne teleghidate erau mai greu de suportat pentru mine. De pildă, cel indirect, de la R. Acest prieten al tatălui meu, pe care-l mai vedeam din când în când, în special pentru a-l consilia la ce doctor să meargă pentru diverse beteşuguri, nu încetase să insiste în ultimii ani să plec. Nu mai era nimic de făcut în România, ţara asta devenise