o mizerie, spunea bătrânul. După moartea soţiei sale, R. trăia singur în casa cam dărăpănată din Dionisie Lupu, printre cărţi şi tablouri de maeştri. Devenise dependent de o mulţime de oameni. În afară de credincioşii dintotdeauna, Al. Balaci, Valentin Lipatti, Adi Fianu, era curtat de Eugen Barbu şi de clica lui. Prin acesta din urmă îşi exercitau probabil influenţa Organele. Şi din această pricină m-am pomenit, nu mai ştiu prin cine, cu un mesaj de la R. Un reproş. De ce făcusem asta? Mi-ar fi dat oricum drumul ei. (În acelaşi timp, tot teleghidat, R. îi scrisese lui Eugen Ionescu, care luase şi el atitudine contra lui Ceauşescu, dojenindu-l, acuzându-l că ce face nu era „patriotic“.) Aşa a continuat să trăiască bietul R., căzut în abjecţie, depinzând de toţi aceşti mizerabili, supravieţuind revoluţiei, isprăvind într-o penibilă sărăcie, puţin după căderea lui Ceauşescu.

Dar se găseau şi persoane care să mă laude. Am aflat cu uimire că unul dintre ele era Iorgu Iordan. Acesta, comunist sută la sută, devenise, la aproape nouăzeci de ani, un feroce critic al lui Ceauşescu. Când a aflat de acţiunea mea, a fost încântat. Spunea cui voia să-l asculte, cu celebrul lui accent moldovenesc: „Bini o făcut baiatul lui Vianu, bini o făcut“. Nu ştiam pe vremea aceea că avea să se găsească la rectoratul universităţii o scrisoare de denunţ a lui contra tatălui meu, de la începutul anilor ’50.

Alt lăudător al meu (dar nu aveam să aflu decât mai târziu, în exil) era profesorul de psihiatrie Petre Brânzei, de la Iaşi. El ştia de persecuţiile psihiatrico-politice. Şi a spus că bine făcusem denunţându-le. Brânzei era un tip abil şi cu personalitate. El făcea parte din sistem, luptând cu arme egale. La Iaşi era un fel de paşă, dar avea arta de-a spune lucruri dezagreabile urechilor statale fără să păţească nimic. A murit relativ tânăr, însă ar fi meritat să trăiască după evenimente. Ce cale ar fi luat?

X

Se împrimăvărase bine când a avut loc singurul incident cu adevărat grav pentru noi al acestei perioade. Băiatul nostru Tudor, care nu împlinise nouă ani, a fost bătut cu sălbăticie.

Era în cursul lunii aprilie, în acea perioadă de singurătate despre care voi vorbi îndată. Ieşisem pe balconul biroului meu, nu ştiu de ce, privind în stradă, poate cu o presimţire. L-am văzut pe Tudor; fugea, urmărit de un necunoscut. Băiatul a intrat în curte, aparent în speranţa că omul se va opri în faţa porţii. Acesta a deschis poarta după el, l-a trântit jos şi a început să-l lovească cu picioarele. Nu puteam ezita, am coborât scările; eram jos în zece secunde, tipul încetase să-l lovească, dar nu fugea. Ca şi cum ar fi aşteptat să-l iau eu la bătaie. Era un ins de vreo patruzeci de ani, fără semne particulare, singurul lucru care mi-a atras atenţia a fost că purta cizme. Coborând, am înţeles brusc de ce rămăsese pe loc: aştepta să-l lovesc. Acţiunea era o provocare. Am urlat la el, i-am spus să se care; atunci s-a hotărât şi a ieşit din curte.

Ce se întâmplase? Tudor, care se juca pe stradă, îi cunoştea pe copiii acelui bărbat, două fetiţe mai mici decât el... Familia locuia la câteva case de noi. În după-amiaza cu pricina, trecuse pe acolo, iar cele două fetiţe începuseră să-l maimuţărească. El le-a răspuns ceva, dar fără să se atingă de ele. Atunci apăruse tatăl, luându-l la goană şi alergând după el. Fireşte că ar fi putut să-l prindă şi să-i facă orice înainte de-a ajunge în faţa casei noastre. Dar voinţa lui era să facă asta sub ochii mei şi să provoace o reacţie fizică din partea mea. Nu exista decât o singură explicaţie: corecţia trebuia să-mi fie aplicată mie, iar eu aş fi replicat. Urmată de un proces pentru huliganism, violenţe etc.

Am făcut atunci cel mai bun lucru pe care l-aş fi putut face: l-am chemat la telefon pe M.F. şi i-am povestit ce se petrecuse. La rândul ei, a povestit. Întâmplarea lua aspectul unui scandal internaţional. Ecouri au apărut îndată în ziarele franceze. Manevra se întorcea împotriva celor ce o iniţiaseră.

Dar a fost ultimul telefon. A doua zi, aparatul era mut, fără ton. Au trebuit să treacă vreo câteva săptămâni până să fie repus în funcţiune.

Bilanţul fizic al agresiunii asupra lui Tudor era următorul: vânătăi pe faţă şi în regiunea lombară (tipul lovise cu cizmele în şalele băiatului); ochelarii sparţi şi rupţi. Bilanţul psihic era mai preocupant: Tudor nu mai putea să înghită. Nimic solid, iar lichide cu greu.

Aş fi putut încă să cred, dacă aş fi fost Toma necredinciosul, că întâmplarea nu avea de-a face cu istoria politică în care mă aflam. Dar, mergând a doua zi la Goma ca să-i povestesc întâmplarea, nu mi-a fost surpriza să aflu că şi el, Goma, fusese bătut cu o zi înainte, aproape la aceeaşi oră. Un fost boxer şi fost bătăuş la Securitate, pe nume Horst Stumpf, pe care Paul îl cunoscuse în nu ştiu ce împrejurări, pe la Sibiu, sunase la uşa lui. Îi deschisese; beat, năvălise în casă şi-i aplicase câţiva pumni lui Goma, după care plecase.

Era o strategie! În acelaşi timp, era un indiciu de slăbiciune din partea lor. Făceau apel la intimidări grosolane, ca şi cum ar fi fost la capătul părţii subtile a imaginaţiei lor. Între timp, încercasem să obţin informaţii despre individul care-l bătuse pe Tudor. Era, mi s-a spus pe stradă, un pensionar de boală. Unii credeau că era un fost miliţian. Rădăcina comună a celor doi bătăuşi era că făceau parte din straturile cele