Lui Tudor îi era în continuare rău, nu putea să înghită. Eram cam descumpănit. Trebuia să fac apel la cineva. Am reuşit să găsesc, de la telefonul public, pe un coleg de-al meu, psihiatru de copii, care a venit fără să ezite. Aflase totul de la Europa Liberă. Da, a spus, era o reacţie emoţională traumatică. Avea să treacă. Poate un uşor sedativ... A făcut o reţetă, mi-a dat-o. Formularele de reţete comportau un diagnostic. Am citit: „faringită“. Nu voia să se compromită cu un diagnostic psihiatric. Se temea că l-aş putea folosi. Am înţeles, am acceptat.

Ne apropiam de Paşti. Era o primăvară bucureşteană tipică, cu momentul înfloririi magnoliilor, atât de plăcut, semnalul dat de Viaţă că iarna era departe. Paul era din ce în ce mai îngrijorat, simţea că arestarea lui devenise iminentă. Într-o după-amiază m-am dus la el. Mi-a făcut un semn misterios, nu putea vorbi, totul era ascultat şi înregistrat. A luat o foaie de hârtie, a scris aceste cuvinte: „Dă un telefon la numărul (cutare) pe care trebuie să-l memorezi. Este telefonul unui diplomat columbian. Spune-i atât: Goma va fi arestat mâine“. Zis şi făcut. Am învăţat numărul pe dinafară, Paul a ars biletul. Am ieşit, am mers cu maşina până în centru. De la un telefon public, la marginea Grădinii Icoanei, am format numărul. Mi-a răspuns o voce masculină. În franceză, i-am spus: „Paul Goma m-a însărcinat să vă spun că mâine va fi arestat“. Am închis şi m-am îndepărtat rapid de cabina telefonică.

Eram preocupat, simţeam că se putea întâmpla ceva grav. Poate arestarea lui... şi a mea? În acelaşi timp, era exclus să fac un pas înapoi. Nu mai eram dispus moralmente s-o fac. Iar din punct de vedere practic, ar fi fost o catastrofă, rămâneam pe veci prizonier. Trebuia să acţionăm.

Vorbesc la plural fiindcă era şi părerea Ioanei. Am fost perfect sincronizaţi în vremea aceea, iar susţinerea şi curajul ei mi-au fost indispensabile.

Am pornit deci, în ziua aceea, într-un turneu. Am început la Ambasada Elveţiei. Ioana îşi avea intrările ei la Ambasadă, având dublă naţionalitate, română şi elveţiană. I-am explicat ambasadorului, amabilul domn Aubaret, ce se întâmpla, provocându-i cea mai vie compasiune. Ioana, mai „Ana Ipătescu“ decât oricând, îi declară că e scandalizată, că nu-i mai rămâne decât să declare greva foamei în faţa Ambasadei! Era ca şi cum ai fi vărsat vitriol pe pielea bietului ambasador! A sărit cât colo şi a implorat-o nu cumva să facă aşa ceva. Se va aranja etc.

Fusese o acţiune reuşită şi mai ales un puternic catharsis pentru noi. Pe seară, am pornit cu maşina în Drumul Taberei, la Goma. Ioana mi-a propus să mă însoţească. Nu avea să urce în apartament, ci să mă aştepte în maşină. Iar dacă nu mai apăream, va da alarma.

Se lăsase noaptea. Am parcat maşina undeva pe Compozitorilor. În holul blocului erau cel puţin patru tipi, civili şi miliţieni. M-au întrebat unde voiam să merg. „La domnul Goma“, am răspuns. „Nu se poate“, au spus. „Actele dumneavoastră!“ Le-am întins buletinul, mi l-au luat (şi nu l-am mai văzut cel puţin o lună). Am ieşit din bloc. Unul dintre miliţieni s-a luat după mine. Am început să mergem prin întuneric, el mă ţinea de braţ, împingându-mă uşor către un teren viran. Era o namilă de om, negricios. Am simţit că eram în mâna lui, ar fi putut să mă distrugă. Tăceam amândoi. Mi-am adus aminte despre ce vorbisem cu Ioana şi de vizita la elveţieni. I-am explicat calm: „Dumneata poţi să faci ce vrei, dar undeva pe-aici mă aşteaptă soţia mea, care e elveţiancă; şi să ştii că ai să dai socoteală!“. Tipul şi-a schimbat atitudinea. „Unde e maşina?“, m-a întrebat răstit. Ne-am îndreptat spre parcare. Am ajuns acolo. În timp ce urcam la volan, afurisitul a deschis în partea cealaltă: „Doamnă, spuneţi-i soţului dumneavoastră să stea pe-acasă“, a spus şi a trântit portiera furios.

A doua zi, aveam aproape certitudinea că Goma fusese arestat. Oare ar fi trebuit să mă duc din nou la el? Ce deveneau nevasta lui, copilul? A trecut L. pe la mine. I-am povestit ce se petrecuse. Ce trebuia să fac? „E o chestie de bun-gust, nu poţi să fii respins mereu“, mi-a răspuns. Avea dreptate, greşelile de bun-gust sunt cele mai grave.

Efectiv, Paul fusese arestat, familia izgonită din casă, găzduită probabil la părinţii Anei, familia Năvodaru.

În ziare (aflaserăm prin radio), Goma anunţase că, dacă va fi arestat, la data de... (câteva zile după arestare) va începe greva foamei.

Nego, pe care-l văzusem intens, se simţea şi el ameninţat. Se mutase de acasă la nişte veri, frumosul lui apartament din Calea Victoriei 2, cu plafoane înalte, cu splendida bibliotecă, fiind grav avariat de cutremur. Nu m-am mirat să aflu că fusese şi el ridicat.

Dar, înainte de asta, Negoiţescu apucase să-mi facă o confidenţă dureroasă. Era informator al Securităţii. Da! Precum toţi foştii deţinuţi, fusese obligat la ieşirea din închisoare să semneze un angajament. Nu numai că semnase, dar, „pisat“ de securişti, dăduse şi informaţii. Îl turnase pe odiosul Eugen Barbu! „M-am gândit, dragă“, îmi spunea, „că, dacă tot torn pe cineva, atunci cel puţin să-l torn pe un mizerabil. Uite, îţi spun asta“, mai adăuga, „special ca să ştii şi să spui odată, mai târziu, să se ştie în ce hal ne-au adus ăştia!“.

Îndeplinesc deci o misiune aproape sfântă transmiţând acum acele destăinuiri.

La Goma nu mai aveam cum să merg, Nego fusese şi el înghiţit de gura neagră a arestării. A început atunci o perioadă de singurătate. Nu