ajuns la un drum. Era un străvechi drum desfundat, dar mi se părea că arată bine. Puteam vedea urme de cauciuc, urme de copite. Existau chiar şi nişte fire deasupra capului, care duceau electricitate undeva. N-aveam altceva de făcut decât să mă ţin după firele alea. Am luat-o de-a lungul drumului. Soarele era sus pe cer. Trebuie să fi fost amiază. Am continuat să merg, simţindu-mă ridicol.

Am ajuns la o poartă care era încuiată. Ce însemna asta? Exista o mică intrare într-o parte a porţii. Evident, poarta era pentru vite. Dar unde erau vitele? Unde era proprietarul vitelor? Poate că nu apărea decât din şase în şase luni.

A început să mă doară creştetul capului. M-am pipăit în locul unde primisem o lovitură în Philadelphia, cu 30 de ani în urmă. Îmi rămăseseră niscai cicatrice. Acum, cicatricele, arse de soare, se umflaseră. Parcă aveam un corn în cap. Am rupt o cojiţă şi am îndepărtat-o.

Am mai mers o oră şi apoi m-am hotărât să mă întorc. Asta însemna că trebuia să parcurg tot drumul înapoi şi, totuşi, aveam senzaţia că era singura soluţie. Mi-am scos cămaşa şi mi-am înfăşurat-o în jurul capului. M-am oprit o dată sau de două ori şi am ţipat: LYDIA! N-am primit nici un răspuns.

Ceva mai târziu, am ajuns iarăşi la poarta aia. Nu trebuia decât să o ocolesc, dar ceva îmi stătea în cale. Era în faţa porţii, cam la cinci metri de mine - o căprioară mică, un cerb sau ceva de genul ăsta.

Am înaintat încet. Nici nu s-a mişcat. Avea de gând să mă lase să trec? Nu părea să se teamă de mine. Bănuiam că mi-a simţit încurcătura, laşitatea. M-am apropiat şi mai mult. Nu voia să se dea la o parte. Avea ochi frumoşi, mari şi căprui. Mai frumoşi decât ochii oricărei femei pe care o văzusem vreodată. Nu-mi venea să cred. Eram cam la un metru de animal, gata să dau înapoi, când a ţâşnit. A ieşit de pe drum şi a intrat în pădure. Era într-o formă excelentă; chiar ştia să fugă.

Tot mergând mai departe pe drum, am auzit sunetul apei. Aveam nevoie de apă. Nu puteai trăi foarte mult fără apă. Am ieşit de pe drum şi m-am luat după sunetul apei care curgea. Am dat peste un mic deal acoperit cu iarbă şi, când am ajuns în vârful lui, am văzut-o: apa izvorând din mai multe conducte de ciment, în faţa unui baraj, curgea într-un fel de rezervor. M-am aşezat pe marginea lui, mi-am scos pantofii şi ciorapii, mi-am suflecat pantalonii şi mi-am vârât picioarele. Apoi mi-am turnat apă în cap, am băut, dar nu prea mult şi nici prea repede, aşa cum văzusem prin filme că se face.

După ce mi-am revenit puţin, am observat o pasarelă care se întindea peste rezervor. Am mers pe ea şi am ajuns la o cutie mare de metal legată şi zăvorâta de marginea pasarelei. Era închisă cu lacăt. Probabil că înăuntru era un telefon! Puteam suna după ajutor.

M-am dus, am căutat un pietroi şi am început să izbesc lacătul. Nu voia să cedeze. Ce dracu' ar face Jack London? Dar Hemingway sau Jean Genet? Am continuat să dau cu pietroiul în lacăt. Uneori dădeam pe alături şi mâna mi se izbea de lacăt sau chiar de cutia de metal. Pielea mi se zdrelise, curgea sângele. Mi-am adunat toate puterile şi am tras o lovitură finală. S-a deschis. Am scos lacătul şi am deschis cutia de metal. Nu exista nici un telefon. Erau o serie de butoane şi nişte cabluri mari. Am băgat mâna, am atins un fir şi m-am trezit cu un şoc teribil. Apoi am apăsat pe un buton. Am auzit urletul apei. Din trei sau patru găuri din betonul barajului au izbucnit nişte jeturi uriaşe, albe, de apă. Am apăsat pe alt buton. Alte trei sau patru găuri s-au deschis, dând drumul la tone de apă. Am apăsat pe al treilea buton şi întregul baraj şi-a dat drumul. Am stat şi am privit apă ţâşnind. Poate că izbuteam să declanşez o inundaţie şi nişte cowboys urmau să vină pe cai sau în mici camionete ruginite să mă salveze. Puteam vedea deja titlurile din ziare:

HENRY CHINASKI, POET MINOR, INUNDĂ ZONELE RURALE DIN UTAH CA SĂ-ŞI SALVEZE PIELEA SENSIBILĂ DE LOS ANGELES

M-am hotărât să n-o fac. Am apăsat din nou butoanele, am închis cutia şi am agăţat lacătul rupt la loc.

Am părăsit rezervorul, am găsit un alt drum care o lua în sus şi am mers pe el. Asta părea mai folosit decât celălalt. Am tot mers. Niciodată nu fusesem atât de obosit. Abia dacă mai vedeam în faţa ochilor. Brusc a apărut o fetiţă de vreo cinci ani care venea spre mine. Purta o rochiţă albastră şi pantofi albi. Parcă speriată când m-a văzut. Am încercat să par cumsecade şi prietenos.

– Fetiţo, nu pleca. Nu-ţi fac nici un rău. M-AM RĂTĂCIT! Unde sunt părinţii tăi? Du-mă, te rog, la părinţii tăi.

Fetiţa a arătat cu degetul. Am văzut o rulotă şi o maşină parcate mai sus.

– HEI, M-AM RĂTĂCIT! am strigat. DUMNE-ZEULE, CÂT MĂ BUCUR SĂ VĂ VĂD.

Lydia a apărut de după rulotă. Părul ei era pus pe bigudiuri roşii.

– Hai, orăşeanule, a zis ea, ia-te după mine.

– Sunt aşa de bucuros să te văd, dragă. Pupă-mă.

– Nu. la-te după mine.

Lydia a luat-o la fugă vreo şapte metri în faţa mea. Era greu să mă ţin după ea.

– I-am întrebat pe oamenii ăia dacă n-au văzut vreun orăşean pe-aici, a strigat ea peste umăr. Mi-au spus că nu.

– Lydia, te iubesc.

– Hai, încet te mai mişti!

– Aşteaptă, Lydia, aşteaptă!

A sărit peste un gard de sârmă ghimpată. Eu n-am putut s-o fac. M-am încurcat în sârmă. Nu mă puteam mişca. Eram ca o vacă prinsă în capcană.

– LYDIA!

S-a întors cu bigudiurile ei roşii şi a început să mă ajute să scap de ghimpii sârmei.

– Ţi-am dat de urmă. Ţi-am găsit carneţelul roşu, Te-ai rătăcit în mod deliberat, pentru că erai supărat.

– Nu, m-am rătăcit din cauza ignoranţei şi a fricii. Nu sunt