o persoană care se pricepe la toate. Nu sunt decât un orăşean stupid. Sunt mai mult sau mai puţin un căcat ratat, plin de stropi, care n-are absolut nimic de oferit.

– Dumnezeule, a zis ea, crezi că nu ştiu asta? M-am eliberat din ultimul ghimpe. M-am luat după ea, împleticindu-mă. Eram din nou cu Lydia.

 

 

31.

 

S-a întâmplat cu 3 sau 4 zile înainte de a trebui să iau avionul spre Houston pentru o întâlnire cu cititorii. M-am dus la curse. Am băut acolo şi apoi am intrat într-un bar pe bulevardul Hollywood. M-am întors acasă pe la 9 sau 10 seara. Când am trecut prin dormitor către baie, m-am împiedicat de firul de telefon. Am căzut şi m-am lovit de colţul patului - o margine de oţel ca o lamă de cuţit. Când m-am ridicat, am descoperit că aveam o tăietură adâncă chiar deasupra gleznei. Sângele curgea pe covor şi am întins o dâră până în baie. Sângele picura pe pardoseală şi am lăsat peste tot urme roşii de tălpi.

Am auzit o bătaie în uşă. M-am dus şi i-am deschis lui Bobby.

– Dumnezeule, ce ţi s-a întâmplat?

– MOARTEA, am zis. Am să sângerez până o să mor...

– Măi, omule, a zis, ar trebui să faci ceva cu piciorul ăla.

A bătut la uşă Valerie. I-am dat şi ei drumul. A ţipat. Le-am turnat de băut. A sunat telefonul. Era Lydia.

– Dragă Lydia, sângerez de moarte!

– Asta-i una dintre scenele tale?

– Nu, chiar asta mi se întâmpla. Întreab-o pe Valerie.

Valerie a luat telefonul.

– E adevărat. Are glezna tăiată până la os. E sânge peste tot. Ar fi mai bine să vii încoace. Când a sosit Lydia, stăteam întins pe canapea.

– Uite, Lydia: MOARTEA. Vene minuscule atârnau afară din rană ca nişte spaghete. Am smuls câteva. Mi-am luat ţigara şi am scuturat nişte scrum în rană.

– Sunt un BĂRBAT. La naiba, sunt un bărbat! Lydia s-a dus şi a luat nişte apă oxigenată şi a turnat-o pe rană. Era drăguţ. O spumă albă ţâşnea de acolo. Sfârâia şi făcea bule. Lydia a mai turnat.

– Ar fi mai bine să te duci la spital, a zis Bobby.

– N-am nevoie de nici un rahat de spital, am zis. O să se vindece singură...

În dimineaţa următoare, rana arăta oribil. Era încă deschisă şi părea să formeze o crustă drăguţă. M-am dus la farmacie să mai cumpăr nişte apă oxigenată, bandaje şi sulfat de magneziu. Am umplut cada cu apă fierbinte, am pus cristalele de magneziu şi am intrat. Am început să mă gândesc la mine ca având un singur picior. Existau avantaje:

HENRY CHINASKI ESTE FĂRĂ NICI o ÎNDOIALĂ CEL MAI MARE POET CU UN SINGUR PICIOR DIN LUME

A trecut şi Bobby în după-amiaza aceea.

– Ai idee cât costă să îţi amputezi un picior?

– 12 000 de dolari.

După ce a plecat Bobby, i-am telefonat doctorului.

M-am dus la Houston cu piciorul umflat de atâtea bandaje. Luam antibiotice, în încercarea de a vindeca infecţia. Doctorul mi-a spus că orice cantitate de băutură ar reduce la zero efectul antibioticelor.

La întâlnirea cu cititorii, care era într-un muzeu de artă modernă, m-am dus fără să beau nimic. După ce am citit câteva poezii, cineva din public m-a întrebat:

– Cum de nu sunteţi beat?

– Henry Chinaski n-a putut veni, i-am răspuns.

Eu sunt fratele lui, Efram.

Am mai citit o poezie şi apoi le-am mărturisit că iau antibiotice. Le-am spus de asemenea că regulile muzeului nu permiteau să bei în incintă. Cineva din public a dat la iveală o bere. Am băut-o şi am mai citit. Altcineva a mai scos o bere. Apoi berile au început să curgă. Calitatea poeziilor a crescut.

Au urmat o petrecere şi o masă la cafenea. Cam vizavi de mine stătea cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Semăna cu Katherine Hepburn în tinereţe. Avea cam 22 de ani şi radia de frumuseţe. Am tot făcut glume, spunându-i Katherine Hepburn. Părea să-i placă. Nu m-aşteptam să iasă ceva din asta. Era cu o amică. Când a sosit vremea să plec, i-am spus directoarei muzeului, o tipă pe nume Nana, în casa căreia eram găzduit:

– O să-mi fie dor de ea. Era prea frumoasă ca să fie adevărată.

– Vine cu noi.

– Nu pot să cred...

Dar mai târziu s-a materializat acasă la Nana, în dormitor cu mine. Avea pe ea o cămaşă de noapte transparentă şi s-a aşezat pe marginea patului, pieptănându-şi părul foarte lung şi zâmbindu-mi.

– Cum te cheamă? am întrebat.

– Laura, a zis ea.

– Ascultă, Laura, am de gând să-ţi spun Katherine.

– Bine, a zis ea.

Părul ei era şaten roşcat şi foarte lung. Era micuţă, dar bine proporţionată. Chipul era cel mai frumos lucru la ea.

– Pot să-ţi tom ceva de băut? am întrebat.

– Ah, nu, nu vreau, nu-mi place. De fapt, mă speria. Nu puteam înţelege ce făcea acolo cu mine. Nu părea să fie o fană amorezată. M-am dus la baie, m-am întors şi am stins lumina. Am simţit cum se urcă în pat, lângă mine. Am luat-o în braţe şi am început să ne pupăm. Nu-mi venea să cred ce noroc aveam. Cu ce drept? Cum puteau câteva cărţi de poezie să dea la iveală aşa ceva? Mi-era imposibil să înţeleg. Dar, cu siguranţă, n-aveam de gând să mă opun. M-am excitat la maximum. Brusc, a coborât şi mi-a luat pula în gură. Am privit mişcarea înceată a capului şi a trupului în lumina lunii. Nu se pricepea la fel de bine ca altele, dar simplul fapt că ea o făcea era uluitor. Tocmai când eram pe cale să termin, m-am întins şi mi-am îngropat mâna în părul ei splendid şi am tras de el în lumina lunii, în clipa în care mi-am dat drumul în gura lui Katherine.

 

 

32.

 

Lydia mă aştepta la aeroport. Era excitată, ca de obicei.

– Dumnezeule, a zis ea. Sunt fierbinte! Mă masturbez, dar nu-mi ajută la nimic. Mergeam cu maşina spre casa mea.

– Lydia, piciorul meu e încă într-o stare îngrozitoare. Pur şi simplu, nu ştiu dacă o pot face în condiţiile astea.

– Ce?

– E adevărat. Nu cred că mă pot fute