– Şi atunci, la ce dracu' eşti bun?

– Păi, pot să prăjesc ouă şi să fac numere de magie.

– Nu fi caraghios. Eu te întreb la ce dracu' eşti bun.

– Piciorul o să se vindece. Dacă nu, o să mi-l taie. Ai răbdare.

– Dacă n-ai fi fost beat, n-ai fi căzut, nu te-ai fi rănit. Mereu e din cauza băuturii.

– Nu e mereu din cauza asta, Lydia. Ne futem de vreo patru ori pe săptămâna. Pentru vârsta mea, e ceva.

– Uneori, am impresia că nici măcar nu-ţi place.

– Lydia, sexul nu e totul! Eşti obsedată. Pentru Dumnezeu, mai ia şi tu o pauză.

– O pauză până îţi trece piciorul? Cum o să mă descurc între timp?

– O să jucăm scrabble.

Lydia a urlat. Maşina a început să facă opturi pe stradă.

– NENOROCITULE! AM SĂ TE OMOR! A trecut de banda dublă cu mare viteză, intrând pe contrasens. S-au auzit claxoane şi maşini care frânau. Am continuat să mergem pe contrasens, ocolind maşinile care veneau spre noi luând-o când la stânga, când la dreapta. Apoi, la fel de brusc, Lydia a trecut din nou pe banda normală.

Unde e poliţia? mă gândeam. Cum de se întâmpla că, de câte ori Lydia face câte ceva, poliţia dispare?

– Bine, a zis ea. Te duc acasă şi cu asta basta. M-am săturat. Am să-mi vând casa şi am să mă mut în Phoenix. Glendoline locuieşte acolo acum. Surorile mele m-au avertizat că nu e cazul să trăiesc cu un boşorog ca tine.

Am parcurs restul drumului fără să ne mai vorbim. Când am ajuns, mi-am luat geamantanul, m-am uitat la Lydia şi i-am zis la revedere. Ea plângea pe muteşte, chipul îi era umed. Brusc, a luat-o către bulevardul Western. Am intrat în curte. Mă întorceam de la o altă întâlnire cu cititorii.

Mi-am verificat corespondenţa şi apoi am sunat-o pe Katherine, care locuia în Austin, Texas. Părea cu adevărat bucuroasă să mă audă şi îmi făcea plăcere să ascult accentul ăla texan, râsul acela ascuţit. I-am spus că voiam să vină în vizită, că am să-i plătesc avionul. O să mergem la curse, o să mergem în Malibu, o să... Orice îşi dorea.

– Dar, Hank, nu ai o prietenă?

– Nu, nici una. Sunt un sihastru.

– Dar întotdeauna scrii despre femei în poeziile tale.

– Ăsta aparţine trecutului. Acum suntem în prezent.

– Dar cum rămâne cu Lydia?

– Lydia?

– Da, mi-ai povestit totul despre ea.

– Ce ţi-am povestit?

– Mi-ai povestit cum a bătut alte două femei. O s-o laşi să mă bată şi pe mine? Nu sunt prea solidă, ştii...

– Nu se poate aşa ceva. S-a mutat în Phoenix. Ascultă, Katherine, tu chiar eşti femeia excepţională pe care o tot căutam. Te rog, ai încredere în mine.

– Va trebui să aranjez lucrurile pe aici. Trebuie să fac rost de cineva care să aibă grijă de pisică.

– Bine. Dar vreau să ştii că aici totul e clar.

– Dar, Hank, uiţi ce mi-ai spus despre femeile tale.

– Ce ţi-am spus?

– Ai spus că „întotdeauna se întorc".

– Astea nu sunt decât vorbele unui mascul orgolios.

– Am să vin, a zis ea. De îndată ce aranjez lucrurile, am să fac o rezervare şi am să-ţi comunic detaliile.

Când fusesem în Texas, Katherine îmi povestise viaţa ei. Eram cel de-al treilea bărbat cu care se culcase. Fusese mai întâi soţul ei, apoi un campion de atletism, alcoolic, şi cu mine. Fostul ei soţ, Arnold, lucra în showbiz şi se ocupa oarecum şi cu artele. Ceea ce făcea exact, n-am aflat. Încheia contracte cu staruri de muzică rock, pictori ş.a.m.d. Afacerea avea vreo 60.000 de dolari datorie, dar tot era înfloritoare. Una dintre acele situaţii când, cu cât eşti mai dator, cu atât îţi merge mai bine.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu campionul de atletism. Pur şi simplu a fugit, probabil. Apoi Arnold a început să ia cocaină. Drogul l-a schimbat peste noapte. Katherine a spus că nu-l mai recunoştea. Era îngrozitor. Drumul cu ambulanţa la spital. Şi apoi se întorcea la birou în dimineaţa următoare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi a apărut Joanna Dover, o semimilionară înaltă, impunătoare, cultivată şi ţăcănită. Ea şi Arnold au început să facă afaceri împreună. Joanna făcea afaceri în domeniul artelor aşa cum unii oameni fac afaceri cu porumb. Descoperea artişti necunoscuţi în curs de afirmare, le cumpăra lucrările ieftin şi apoi le vindea scump, după ce deveneau recunoscuţi. Se pricepea de minune la asta. Şi avea un trup minunat, de 1,80. A început să se vadă des cu Arnold. Într-o seară, Joanna a venit să-l ia pe Arnold îmbrăcată într-o rochie scumpă, mulată. Atunci şi-a dat seama Katherine că Joanna avea intenţii serioase. Aşa că, după aceea, s-a dus şi ea ori de câte ori Arnold şi Joanna ieşeau împreună. Au format un trio. Arnold avea un apetit sexual foarte scăzut, aşa că, în privinţa asta, Katherine nu-şi făcea griji. Îşi făcea griji cu privire la afaceri. Apoi, Joanna a dispărut de pe firmament şi Arnold a început să se drogheze tot mai tare cu cocaină. Au urmat tot mai multe drumuri cu ambulanţa. În cele din urmă, Katherine a divorţat. Totuşi, îl mai vedea din când în când pe Arnold. Ducea cafeaua în birou la 10:30, în fiecare dimineaţă, pentru toţi angajaţii, şi Arnold o plătea pentru asta. Ceea ce îi permitea să se întreţină. Ea şi Arnold luau masa din când în când, dar nu se culcau unul cu altul. El încă avea nevoie de ea, iar ea avea sentimentul că trebuia să-l protejeze într-un fel. Katherine credea, de asemenea, în hrana sănătoasă şi singurele feluri de carne pe care le mânca erau pasărea şi peştele. Era o femeie frumoasă.

33.

Peste o zi sau două, pe la unu după-amiaza, am auzit o bătaie în uşă. Era un pictor, Monty Riff, sau cel puţin aşa mi-a zis. Mi-a povestit de ase-menea că obişnuiam să mă îmbăt cu el pe vremea când locuiam pe DeLongpre Avenue.

– Nu-mi amintesc de tine, am spus.

– Dee Dee obişnuia să mă ia cu ea.

– Ah, da?