Descoperii în Rebecca fisuri: remarcai de pildă că anumite glume, pe care alţii le suportau fără să se supere sau le făceau să înceteze cu o ridicare din umeri, o afectau ca nişte injurii grave a căror amintire o tortura. Această fată trufaşă care mă supusese tuturor capriciilor ei era lipsită de cea mai elementară încredere în sine. Profitam fără ruşine de acest lucru, nu încetam să ridiculizez tot ceea ce considerasem mai înainte drept sacru. Rebecca se necăjea, izbucnea în plâns: bacanalele noastre se transformau în război. Ce vrei, nu le răneşti bine decât pe fiinţele dragi, nu există nici o plăcere în a supăra necunoscuţi. Şi pe urmă, tot ceea ce numim civilizaţie se sprijină pe aprofundarea cruzimii. Ferocitatea prosperă azi în cuvinte, se spiritualizează din cauza discreditului aruncat asupra violenţei fizice. Generaţia noastră, care găseşte un orgoliu în faptul că aeliminat sălbăticia a constrâns-o să se întoarcă mascată. Nu-ţi mai dozezi forţa cu pumnii sau cu muşchii. O asculţi cu mintea sau cu limba. Societatea noastră a câştigat astfel în rafinament dar n-a stabilit încă pedepse pentru repararea imenselor daune comise de persiflaj şi de calomnie. Mai adaugă că toate-s bune pentru a-l intimida pe celălalt, inclusiv multiplele ideologii ale eliberării care au înflorit pe meleagurile noastre de un secol încoace: este chiar unul din farmecele deosebite ale epocii noastre acela de a-i putea răni pe indivizi în numele libertăţii lor. Inutil să-ţi mai precizez că Rebecca, spre deosebire de mine, n-avea obişnuinţa acestor dueluri oratorice: dacă există copii crescuţi cu textul biblic sau cu recitarea Talmudului, alţii hrăniţi cu laptele aventurii, alţii crescând încă în sânul naturii sau al unui ocean sălbatic, muzica mea de copil, de mic parizian, fuseseră ţipetele şi scenele părinţilor mei între ei sau împotriva mea - eram unicul lor copil -, umilirile tatălui meu care îmi înfipsese în cap, ca pe un cui, ideea persistentă a inferiorităţii mele. O asemenea educaţie creează odrasle şirete, revanşarde, pline de resentimente pentru întreaga omenire. Într-un cuvânt, sluga dumitale. Această anecdotă ca să-ţi explic reivirea în mine a unor tendinţe reale, o predilecţie, deosebită pentru loviturile sub centură pe care prospeţimea începuturilor amoroase ştiuse să o stăpânească.

Se sfârşea un ciclu, greu simţeam nedesluşit că un altul trebuia să-l înlocuiască, îmi făcusem metresa redutabilă ca să pot mai bine s-o găsesc insignifiantă după aceea. Să admiri înseamnă deja să urăşti, să destitui dinainte pe cel sau pe cea căreia îi ridică o statuie: după opt luni de furie erotică, ne aflam străini unul de altul, crezând că ne cunoaştem şi nemaiavând să ne spunem nimic. Acestei noi situaţii Rebecca îi rezistă mai întâi în mod violent, cu toată forţa unei femei care şi-a pierdut privilegiile dar înţelege să-şi păstreze măcar demnitatea. Avuserăm mai multe certuri. Situaţia înveninându-se, încercarăm să facem calea-ntoarsă şi plecarăm într-o călătorie de mai multe luni în Asia unde cerui să fiu detaşat de Organizaţia mondială a sănătăţii. Varietatea culturilor şi a persoanelor; frumuseţea locurilor acţionară ca un panaceu al nefericirilor noastre conjugale. Dar la înapoiere reîncepură toate. Sentimentele noastre se rupseseră sub propria lor greutate şi nu mă mai gândeam decât să mă distanţez. Înlănţuirile noastre, am spus-o se rarefiaseră; odată terminată proasta conduită, n-aveam nici un chef să reiau copulaţia clasică a la tăticu' mai ales cu o femeie care-mi era familiară până la greaţă. Ce indecenţă poate rivaliza cu prospeţimea unui trup nou? Rebecca a înţeles, se pare, căci îmi mărturisi într-o zi: "N-ar fi trebuit să facem niciodată asta, te-ai schimbat." Dădui din umeri, găsind ridicolă revenirea la pudoare, vestigiu al unei educaţii rigoriste, dar încă nu-ndrăzneam să-I spun adevăratele motiveale răcelii. În faţa dezinvolturii mele, uneori, o apucau sufocări de mânie, pofta de a mă strânge de gât, de a mă doborî, de a mă face să mărturisesc, strângându-mă de gât, toate tainele inimii.

Îmi amintesc un episod deosebit de izbitor: e vorba de a doua noastră mare ceartă; prima, cum ţi-am spus ieri, având loc cu ocazia unui dineu. Din comoditate, o să fac distincţie între hărţuielile cotidiene şi marile opere de ură, mai rare, mai lungi, mai greu de suportat. Pe vremea aceea, deci, era primăvara, plecasem în călătorie o săptămână, invitat să iau cuvântul la un congres de parazitologie de la Viena. Rebecca, care se instalase la mine, profitase de acest interval ca să aranjeze cochet apartamentul meu parizian de două camere. Îi făcuse plăcere să zugrăvească pereţii, să vopsească uşile, să pună la ferestre perdele de culoare deschisă, să umple toate vazele cu flori mari, să coasă vreo douăzeci de pernuţe de satin care alcătuiau o tandră grămadă de rotunjimi primitoare în mijlocul salonului. Îmi cumpărase un nou televizor în culori precum şi două frumoase lămpi în stil 1900 şi transformase acel bârlog de celibatar în cuib de tineri şi proaspeţi îndrăgostiţi. Eram încântat de metamorfoză, emoţionat de gest, mai ales când Rebecca îmi spusese că cheltuise cu această renovare trei sferturi din salariul ei plus toate economiile.

Fireşte, la prima supărare pe care o avurăm împreună, adică la două zile după întoarcerea mea, nu mă lăsai să nu-i critic aspru iniţiativa; bătându-mi joc de prostul ei gust, un prost gust de coafeză, arătându-i nepotrivirea dintre zugrăveală şi mobile,acuzând-o în fine că mi-a răscolit apartamentul, că a făcut din el un lux de tort cu frişcă, o vizuină de cocotă. Îmi amintesc, eram într-o cafenea,