Veni după mine în stradă, avea o faţă crispată şi îmi fu deodată frică de violenţa care-i schimonosea trăsăturile. Fără să-mi formulez gândul presimţeam o catastrofă.

- Aşadar nu-ţi place decoraţia apartamentului?

Avea vocea şuierătoare, sufocată parcă de indignare.

- N-am spus aşa ceva.

- Ba da, apartamentul e groaznic, nu încerca să mă menajezi.

- De ce te iei după mine?

 - Ca să-mi repar greşelile, o să vezi

Deschisei uşa, vag nelinişti. Înainte de-a fi putut să schiţez un gest, Rebecca se năpustise înăuntru, apucase televizorul şi-l aruncase în casa scării. Mă repezii la ea, dar aparatul se disloca deja pe trepte, vomându-şi măruntaiele de turbine şi de fire. Într-un zgomot de nedescris care trezi tot imobilul.

- Eşti complet nebună?

- Nu, scumpule, îţi restitui apartamentul aşa cum era.

Cu un pas hotărât, se înarmă cu un cuţit de bucătărie şi, metodic spintecă una câte una toate pernuţele pe care le confecţionase, înecând salonul sub o aversă de puf alb. Paralizat de puterea acestui uragan, stăteam nemişcat, stăpânit poate de obscurul sentiment că merit această corecţie. Te scutesc de amănuntele acestei lamentabile afaceri; e de-ajuns să-ţi spun că acest colţ fericit şi cald a fost devastat timp de o jumătate de oră o parte din cărţile mele rupte, accesoriile erotice aruncate pe fereastră, tapetul sfâşiat, cele două lămpi făcute zob pe umărul meu. Rebecca cauzase ea singură tot atâtea stricăciuni cât o percheziţie a politiei, iar când plecă apartamentul meu distrus nu mai era decât un câmp de ruine. Eram zdrobit şi cred că-mi plângeam atât apartamentul devastat cât şi dragostele noastre compromise. Probabil că vecinii auziseră tot, şi aşa tolerau cu greu ţipetele de amor ale Rebeccăi noaptea, reputaţia mea în imobil era ruinată. Două ore mai târziu, printr-una din inconsecvenţele care-i erau familiare, metresa mea mă cheamă plângând la telefon ca să se scuze. Mă implora s-o las să-şi repare stricăciunile, se oferea să cureţe tot, chiar dacă trebuia să-şi petreacă toată noaptea cu asta.

- Alungă-mă dacă vrei, dar lasă-mă întâi să pun toate la loc.

Acceptai. Se puse pe treabă cu mătura şi făraşul în mână. Eu, căţărat pe un taburet, îi dădeam ordine, mă desfătam cu această predare, o copleşeam cu sarcasme, cu reproşuri, cârtind asupra trebii prost făcute, supunând-o arbitrariului celor mai mărunte capricii ale mele.  Această idioată care crezuse că mă intimidează se târa acum în faţa mea. După ce, după mai multe ore, curăţă tot, deschisei uşa şi-i urai noapte bună.

- Vrei să plec?

- Prefer

- N-am chef să plec.

- E mai bine aşa:hai, cară-te!

- Franz, te iubesc, îţi cer iertare, am greşit. Nu te iubesc decât pe tine, pentru tine o să fac orice.

- N-am decât o singură dorinţă, să-ţi iei valea. O înăbuşeau deja lacrimile care, un minut după aceea, îi ieşiră din piept într-o explozie de plânsete, de gemete convul sive şi furioase. Căzu în genunchi înaintea mea, sărutându-mi mâinile şi pantofii.

- Te iubesc,repeta ea, te implor, ţine-mă cu tine din milă. Îmi strângea frenetic genunchii în braţe, în timp ce cu lovituri de picior o respingeam spre uşă, prefăcându-mă că hotărârea meae de nezdruncinat. Voiam să văd până unde poate merge o femeie îndrăgostită în poziţie de inferioritate; din rugăminţile, din implorările ei scoteam tone de vanitate şi-mi umflam pieptul ca un paşă. Plânse încă mult timp, pe jos, cu faţa în mochetă, cu mâinile tremurând, descărcându-se de o durere nesfârşită.

Aşteptai să se atenueze criza şi pusei pentru întoarcerea ei condiţii draconice: ceream să ne vedem mai puţin, să mă lase liber să umblu după cine vreau, să înceteze să-mi mai scotocească prin lucruri şi prin scrisori. Acceptă cu un aer copleşit.

-Sunt în stare să îndur orice numai să fii un pic cu mine. Mi se pare chiar că ai putea s-ă iubeşti pe alta dacă asta s-ar petrece lângă mine şi dacă m-ai ţine la curent. Te-aş urmări până la capătul lumii chiar dacă m-ai respinge sau m-ai alunga. Nici o suferinţă venind de la tine nu poate egala suferinţa ce mi-ar pricinui-o pierderea ta.

Ascultam aceste cuvinte fermecat, măgulit prosteşte, nebănuind niciodată că această femeie mă iubea cu o asemenea putere de convingere. Îi răspunsei:

- Ai face toate astea pentru mine? Greşeşti; drama, vezi tu, e că mă iubeşti prea mult, mult prea mult. Pentru că n-ai cu ce să te ocupi, n-ai o muncă în care să te implici. Îţi cer să mă iubeşti mai puţin: pasiunea ta mă încurcă. Nu ştii că dragostea nebună este un mit opresiv creat de bărbaţi ca să le aservească pe femei? Jubilam: o făceam pe feministul, o zdrobeam pe Rebecca în numele demnităţii ei, îmi găseam un anumit talent de nemernic luminat. O clipă, îmi fu frică: la ideea că această fericire, acest surâs erau la cheremul meu. Apoi îmi alungai scrupulele şi o altă idee se insinuă în mine: puteam să le fac şi să le desfac pe toate în privinţa acestei fiinţe care-şi pusese soarta sub regenţa mea. Revelaţia fu teribilă. Ea nu mă mai părăsi şi hotărî întregul curs al legăturii noastre. Rebecca nu îndrăzni să obiecteze nimic. Seara, afişă pe uşa exterioară, în atenţia ocupanţilor imobilului: "N u vă neliniştiţi, n-a fost decât o ceartă."

Mă puse să-i promit că n-o voi mai umili şi îmi jură să nu se mai enerveze cum făcuse. Bineînţeles, mă simţeam in capabil să-mi ţin limba de viperă şi bănuiam că furia Re beccăi, cealaltă faţă a dragostei sale intransigente, se va reaprinde la prima alertă, îmi plăcea această stare de criză; ador să-i fac pe oameni să-şi iasă din fire, să-i exasperez, să le răsucesc nervii până ce mă ard de ei. Încerc în asta aceeaşi beţie experimentală ca în focurile erotismului. Scena de menaj este o prelungire cu alte mijloace a voluptăţii. Şi pe urmă, în familia noastră, întotdeauna am fost