aproape de nebunie prin femei. Tatăl meu, bunicul meu şi propriul lui tată avuseseră toţi trei darul de a-şi împinge soţiile în pragul alienării. Aveam o altă victimă de sacrificat pe altarul tradiţiei, această lungă linie de despoţi domestici mă încuraja să preiau făclia. Iar cel care nu învaţă nimic din trecutul lui, din trecutul strămoşilor lui, se condamnă să retrăiască nenorocirile acestora.

O pală de aer veni deodată să ne izbească feţele înroşite de infama confidenţă: fără să bată, Rebecca deschise uşa cu brutalitate.

- Bună seara.

La auzul vocii, infirmul îşi oprise scurt vorbăria dementă.

Largi plăci roşii îi ţâşniseră pe faţă ca nişte bucăţele de vermillon lipite drept pe piele.

- A, dar e "domnul Ofuscat", pronunţă ea făcând o ple căciune în faţa mea. Mai sunteţi la fel de iritat?

- Nu, nu, corectă Franz cu un surâs rău, nu mai este "domnul Ofuscat", e don Quichat, salvator de motănei, apărătorul văduvei şi al pisoiului.

- Ce-a mai făcut iar? exclamă Rebecca gata s-o apuce un râs nebun.

Acest "ce-a mai făcut iar" mă dădu gata. Fui cuprins de un puternic resentiment. În forul meu interior, se înţelege, căci în exterior continuam să arborez un surâs larg care-mi crispa gura. Ardeam de nerăbdare să sfârşesc o dată cu aceste bruftuiri dar nu putui decât să bâlbâi câteva cuvinte inaudibile. Eram aşezat în locul în care se încrucişau răsuflările celor doi soţi, iar aceste răsuflări erau un curent de aer fetid. Aveam nevoie de aer, aspiram la aerul din larg, ca să mă descotorosesc de mocirla în care eram cufundaţi de atâta vreme. Fugii, ruşinat, iar când trântii uşa în urma mea, crezui că aud râsete batjocoritoare. Probabil că se ţineau cu mâinile de burtă de atâta râs, că-şi băteau joc de înfrângerea mea. Mă simţeam împroşcat, murdărit. A trebuit într-adevăr pantomima derizorie a lui Franz, mila laşă pe care ţi-o inspira un handicapat ca să suport aceste vulgarităţi. Alergai la cabină aşa cum o vulpe încolţită se-nfundă în vizuina ei.

Beatrice dormea deja, iar respiraţia ei regulată, mirosul ei un pic dulceag monopolizau patul cu o insistenţă aproape greţoasă: "Oh, iartă-mă" îi spusei cu voce joasă, ruşinat de gândul meu, "sunt atât de răscolit". Voiam să reflectez, să dau frâu liber ciudei mele dar un val de oboseală mă doborî. Eram copleşit, o amorţeală în întregul trup îmi poruncea să dorm. Căzui într-un somn adânc. Avui un vis: Rebecca stătea pe puntea navei, cu pisoiul din Veneţia în braţe, şi-mi repeta mângâindu-l: "Meriţi ceva mai bun decât Beatrice, faci mai mult decât viaţa pe care ţi-o rezervă ea." Apoi aruncă pisica în mare şi începea să profereze obscenităţi cu un atroce accent nemţesc. Trebui să mă trezesc lac de sudoare din acest coşmar, în plină noapte, ca să-mi dau în sfârşit seama ce era cabina lui Franz: un atelier de detracare sentimentală.

 

Ziua a treia:

Întâlnirea infidelilor. Unde amanţii se unesc, se prefac în scrum.

 

A doua zi, când deschisei ochii, Beatrice ieşise deja. O ploaie violentă biciuia hubloul, îţi împăienjenea vederea, ca o închisoare cu mii de zăbrele lichide. Odată cu amintirea serii trecute îmi reveni şi mânia. Sentimentele mele pentru Franz, cantonate până atunci într-un amalgam de curiozitate şi de dezgust, culminau în dimineaţa aceea în ranchiună. Confesiunea sa respingătoare, rânjetele soţiei sale îmi deveniseră intolerabile. Încetasem de ale mai dori prietenia, nu mai voiam nici să-i văd, nici să-i aud. La nevoie, mă voi închide în cabină ca să scap de zeflemelile lor. Trebuia să-i împărtăşesc lui Beatrice hotărârea mea.

O găsii aşezată la masă, în sufrageria pustie a vasului, în faţa lui Marcello. Mirat şi fericit de această discuţie în doi, cu un individ pe care-l critica cu o seară înainte, hotărâi, din politeţe, să aştept puţin înainte de a-i mărturisi proiectul. După ce îi strecurai la ureche că numai eram supărat pe ea pentru incidentul cu pisica, mă amestecai într-o conversaţie făcută numai din aluzii despre Orient în care italiana alterna cu franceza. Dacă exista o persoană cu care eram fericit să comunic gânduri care să depăşească gama obişnuitelor banalităţi, aceasta era Marcello. În ciuda puţinelor lucruri pe care ni le spusesem, mă impresiona, dusese până la capăt o experienţă în care eu eram doar novice, mă simţeam în faţa lui plin de întrebări, plin de curiozitate. Şi pe urmă, avea o facultate de a propaga entuziasmul care mă cucerea. Îmi amintesc bine, vorbea de drumul spre Indii când Beatrice se plânse că i-e frig. Cu amabilitate, îi propusei să mă duc să-i aduc un pulover din cabină. La întoarcere, mă oprisem o clipă în hol în faţa unei hărţi maritime a Mediteranei: deodată, o mică tuse sonoră lângă mine mă făcu să tresar. Era Rebecca, foarte palidă, nepieptănată.

- Didier, te... te rog nu gândi despre mine lucruri josnice.

Vorbise pe un ton de implorare şi mă apucase de braţ cu un aer de rătăcire pe faţă. Crezui mai întâi că este o nouă farsă şi mă pregăteam s-o las înfiptă acolo.

- Nu voiam să-mi bat joc de dumneata ieri seară. Am râs pentru că eram enervată. Nu ţine seama de ororile pe care Franz le debitează despre mine. Starea lui de bolnav îl împin ge să fabuleze, ar vrea ca toţi să-i suporte ascendentul.

Încercă să surâdă, dar un tremur preschimbă surâsul într-un hohot de plâns înăbuşit. Eram agasat, nu mai reuşeam să ajustez imaginile pe care fata aceasta le emitea în direcţia mea, atât erau de nepotrivite unele cu altele.

- Trebuia să te văd, ţin la stima dumitale.

- Ţii la stima mea? Îi spusei, afectând o răceală care spe ram să n-o păcălească, stima unui individ aşa de şters ca mine, a unui "domn Ofuscat"?

- Da, ţin la ea. Şi încetează, te rog, n-o să-ţi mai spun aşa.

Încercam să o tachinez ca să-mi minimalizez vacarmul inimii, căci eram descumpănit. Faptul că această femeie, ieri dominatoare, astăzi mă implora, mă lăsa cu răsuflarea tăiată. Nu reuşeam să-i desluşesc intenţiile, spunându-mi că n-avea poate niciuna. Deja îmi reproşam că