păcătuisem prin exces de neîncredere, că fusesem naiv din prea multe bănuieli. Vina îi revenea lui Franz, născocirilor lui extravagante şi-l suspectam acum de oarecare exagerare dacă nu chiar de mitomanie. Căinţa Rebeccăi schimba tot, ea nu mai era decât o fată fragilă care ţinea să-şi salveze reputaţia mânjită de un soţ nedelicat. Coborând vocea, îmi spuse cu o uşurătate mângâietoare:

- Didier, aş vrea să-ţi vorbesc dumitale singur...

- Dar suntem singuri.

- Nu aici, în cabina mea.

Un val de sânge mi se urcă în obrajii pe care aş fi vrut să-i acopăr cu palmele, executai o negociere dificilă între indispoziţia mea şi necesitatea de a o ascunde. Rebecca îşi ridicase capul şi mă privea cu o fixitate ardentă.

Buzele ei întredeschise lăsau să se zărească dinţii foarte albi; strălucirea lăptoasă a acestor perle îmi dădu o zguduire pe care n-o putui disimula.

- De ce în cabina dumitale?

- Acolo o să fim mai liniştiţi, o să-ţi explic tot.

- Nu acum, nu pot.

- Ştiu, vino după-masă la ora 5, numărul 758.

Mă înăbuşii sub brutalitatea acestei propuneri şi trebui să mă ţin de rampă ca să nu mă clatin. Această întâlnire mă întorsese pe dos; instantaneu uitai mânia care mă însufleţea abia cu o oră mai devreme. Cred că aş fi rămas multă vreme în picioare în hol să meditez la această invitaţie dacă Rebecca nu m-ar fi readus la realitate.

- Repede, Didier, te-aşteaptă Beatrice. Presupun că puloverul e pentru ea din moment ce porţi deja unul pe dumneata. Pe curând.

Urcai în sala de mese izbit parcă de lumină. În entuziasmul meu, o sărutai pe Beatrice de faţă cu Marcello şi le oferii la amândoi încă o cafea. În loc să-mi mulţumească, Marcello spuse doar aceste vorbe:

- "Cel care dă, spunea Vivekananda, trebuie să îngenun cheze şi să-i mulţumească celui care primeşte că i-a oferit posibilitatea să dea."

Italianul avea un citat pentru fiecare împrejurare, manie ridicolă care pe moment mi se păru culmea bunelor maniere. Vorbea tot despre India dar numai întâlnirea dată de Rebecca îşi continua în capul meu insistenta mică muzică. Şi când te gândeşti că fusese de-ajuns un moment pentru ca rezervele mele să se transforme în consimţământ! Cum de căpătase această femeie în două zile atâta importanţă? Cine îmi dăruise un sentiment, o percepţie nouă pentru ea? Ciudată întâmplare: asemenea acelor vecini de palier care-şi vorbesc prima oară la zece mii de kilometri de casa lor, trebuia să mă duc în Asia ca să intru în ceea ce nu cunoscusem niciodată în Franţa: un vodevil! Bineînţeles, n-o să mă duc în cabina Rebeccăi; nu, în schimb, o să mă închid la mine ca să citesc Revoluţia spirituală de Krishnamurti. Şi îmi reproşam ca pe o perfidie toana neaşteptată pentru ea, căutam să o uit enumerând farmecele lui Beatrice, frumuseţile care mă aşteptau în Orient. Aveam să stric o viaţă ce promitea cele mai profunde bucurii pentru… pentru ce de fapt?

Citindu-mi parcă gândurile, Beatrice mă chemă la ordine încruntând din sprâncene. Mustrarea mută avu darul să mă îngrozească; avui dintr-o dată intuiţia neplăcută că totul se schimbase în chip subtil, pe nesimţite. Că intram într-o nouă constelaţie care avea să ne modifice raporturile. Şi, departe de a-l asculta pe Marcello, o examinai fix: niciodată n-o găsisem atât de puţin frumoasă. Nu se fardase, ceea ce lăsa să sevadă imperfecţiunile unui ten marcat de cei treizeci de ani ai săi, bijuteria care-i atârna pe piept avea drept efect principal de a-i sublinia slăbiciunea patetică. Nu se mai străduia să-mi placă şi se arăta în stare naturală; cu părul ei blond în dezordine şi cu rochia-sac care-i cădea până laglezne, mi se părea lipsită de acea feminitate neliniştită, abundentă care constituia atracţia Rebeccăi. Beatrice, femeie-copil cu anatomia neîmplinită cerea o afecţiune senină, mângâieri fără surprize, în timp ce Rebecca mă obseda prin nu ştiu ce ispită de dragoste enervantă şi brutală. Pe prima o găseam prea simplă pe lângă supleţea felină, frumuseţea mai rară a acestei necunoscute. De ce să nu mi-o mărturisesc: Beatrice era o femeie pe care o clasezi din capul locului printre persoanele cuminţi. Însăşi fantezia acestei călătorii nu putea prevala asupra impresiei de seriozitate şi de rezonabil pe care parc-o dădea. Doamne, cât era de rezonabilă!

La prânz, având grijă să nu mănânc cu Franz, îi jucai o festă de care mă felicit şi acum. Sosii în avans cu Beatrice şi alesei o masă la care nu mai rămăseseră decât două locuri. Erau prezenţi, în afară de Raj Tiwari, mereu punctual, doi studenţi turci şi un student iranian. Se vorbea, într-o engleză bâlbâită, de viitoarea escală la Atena, de furtuna prevăzută pentru noaptea următoare, de petrecerea de Anul Nou, a doua zi seara. Discuţia nu prea era afectată de diferenţele naţionale şi nici o singură dată nu fu abordat domeniul politic, deosebit de spinos după afacerea iraniană. Fericit de a putea, sub acoperirea acestui zumzăit de vorbe, să mă gândesc în voie la ce avea să fie după-amiază, mă lăsai uşurat în voia fantomei provizorii şi relaxante a conversaţiei. Când sosi Franz, împins de un marinar - recunoscusem de departe oribilul scârţâit al roţilor asemănător cu clopoţelul unui lepros  îmi terminam desertul.

Dădea târcoale mesei noastre, ca o muscă în jurul unui hoit, căutând cu disperare un colţ liber în care să se strecoare, sudat de scaunul lui într-o grimasantă copulaţie.

- Poftiţi, îi spusei ridicându-mă, vă cedez locul meu.

- Pleci deja? Muream de poftă să stau de vorbă cu dum neata!

- Prea târziu, Franz, îmi daţi voie să vă spun pe nume? Am terminat masa. Va trebui să vă găsiţi o altă victimă.

- Ce-nseamnă asta? Credeam că suntem camarazi.

- Camarazi! Cuvântul mi se pare într-adevăr prea slab: spuneţi mai degrabă că n-au existat prieteni mai buni de la Castor şi Pollux încoace.

- De ce aceste sarcasme între voi? ne întrerupse Beatrice.

Franz îşi reluase surâsul răutăcios.

- Didier este cam nervos pentru că mă ştie prezent