Dădui din umeri. Dar o reflecţie a lui Tiwari, care-i cerea lui Franz veşti despre Rebecca, puse capăt bunei mele dispoziţii: îmi reveni în minte că nimeni nu se uitase la Beatrice, că nimeni nu-i făcuse măcar un compliment în timpul mesei. Şi mi se părea că toţi, în timp ce eu mă îndreptam spre uşă, îi puneau o notă proastă şi mă priveau cu o milă răutăcioasă. Bineînţeles, aveam probabil aerul cam naiv al acelor cupluri în blugi care se deghizează în luptători ca să facă să se creadă că au trăit multă vreme la tropice.

- Ai raporturi curioase cu Franz, îmi spuse Beatrice.

- Tipul ăsta mă exasperează... Dinadins m-am aşezat la o masă plină de lume, ca să scap de grimasele şi de subînţelesurile lui.

- Te formalizezi prea repede. Apropo, nu mi-ai povestit ce-a fost aseară.

- A fost mârşav.

Îi rezumai în două vorbe confesiunea infirmului, având bine grijă să-i înglobez şi soţia în reproşuri. Dar în sinea mea mă gândeam numai la întâlnirea de după-amiază, singurul element fericit din ziua aceea.

Dar şi aici eram îndoit. Pe de-o parte, voiam să fiu elibe rat de chinul de a-l auzi şi de a-l revedea pe Franz. Pe de altă parte, eram atras de Rebecca. Cu această întâlnire credeam că le-am conciliat pe toate: voi avea-o pe soţie şi mă voi descotorosi de soţ. Rămânea Beatrice. Trebuia s-o mint. Dar am spus-o: novice în acest domeniu, mă temeam să nu fac o gafă. Ezitam, mă gândeam îndelung la cât o să coste o trădare. Cuplul nostru se baza pe clauze tacite; consolidate de timp, şi tot atât de severe cu un contract de căsătorie. Bineînţeles, reprobarea care este legată de minciună avea de ce să mă facă să tresar; dar din moment ce în fond era vorba de prima mea "înşelăciune", şi folosesc dinadins acest cuvânt desuet, nu prea aveam de ce să mă neliniştesc. Şi pe urmă, cu un pic de îndemânare, speram să ţin secretă mica mea intrigă. La urma urmei, nu mai rămâneau decât patruzeci şi opt de ore până la Istambul, iar riscurile de a vedea povestea dezvăluită erau astfel reduse.

Ei hai, de ce să-mi fac atâtea griji? Nu era vorba decât de a o împrumuta pe Rebecca! N-aveam să mor şi nici pământul n-avea să se răstoarne din cauza unui flirt nesocotit. Esenţia lul era ca totul să se petreacă în afară de Franz; şi pe urmă ideea de a-i face un rău, momeala de a-ţi bate joc de un soţ le gitim care încercase să mă înjosească dădeau de zece ori mai multă valoare demersului meu şi luau cu sine acea parte ne decisă din mine care cerea prudenţă.

Distrat de hărţuielile de la masă, nu putusem născoci nimic ca să-mi execut planul. Împrejurările îmi veniră în ajutor. Din cauza vremii proaste, direcţiunea navei organiză un loto şi diverse jocuri de noroc pentru după-amiază. Petrecui aici cu Beatrice, pasionată de cărţi, două ore bune în timpul cărora elaborai tot felul de minciuni. Până la urmă, mă oprii la cea a cărei banalitate îmi garanta reuşita: către ora cinci fără un sfert, pretextând o mică nevoie, mă eclipsai din salon. Nu-mi prea păsa de felul în care o să-mi explic absenţa îndelungată, fiind cu totul cuprins de intensitatea momentului. La gândul de a o vedea pe Rebecca între patru ochi, îmi simţeam picioarele înmuindu-se şi de mai multe ori fui pe punctul de a mă întoarce la masa de joc: bănuiam eu că mă convocase în cabină cu intenţii precise. Eram speriat, nici măcar nu avusesem timp să mă mângâi cu imaginea unei aventuri că îi şi grăbea deznodământul.

Cât de mult regretam că nu luasem nimic de pus pe mine! Însoţind-o pe Beatrice, nu simţisem nevoia să fac alte cheltuieli şi n-aveam cu ce să par bine îmbrăcat. Ca să compensez, petrecui lungi minute la chiuvetă să mă pieptăn şi să-mi trag cămaşa în pantaloni. Fără să vreau îmi aminteam de revelaţiile pe care mi le făcuse Franz despre soţia sa, despre fesele ei maiestuoase, despre sărutările ei umede,despre gustul său pentru situaţiile neobişnuite, şi mărturisesc că aceste indecenţe îmi excitau curiozitatea. Îmi închipuiam îndrăzneli alături de care ale mele cu Beatrice, convenţionale, mi se păreau puerile. Dacă murdăriile infirmului erau adevărate, prezenţa Rebeccăi la bord le conferea deodată o redutabilă realitate; şi mă temeam că nu voi fi la înălţime, că voi faceţi gură de naiv.

În sfârşit, sosii la ora fixată în culoarul cabinelor de clasa întâi, începând să-mi pierd curajul, simţindu-mi inima bătând într-un fel neobişnuit. Izbirea discordantă a valurilor de coca vasului frângea tremurul continuu al maşinilor ale căror vi braţii erau repercutate de etajele superioare. Găsii cabina 758, remarcând cât e de aproape de cea a lui Franz. Numai de n-ar ieşi infirmul acum şi de nu m-ar surprinde strecurându-mă la soţia lui! În momentul în care trebui să bat în uşă, emoţia îmi spori. Doream această clipă mai mult decât orice, şi mă temeam de ea. Îmi lipii urechea de uşă: nici un zgomot. Nici o rază de lumină nu se strecura pe sub uşă. Cu o mână tremurătoare bătui încet de două ori. Nici un răspuns. Bătui mai tare. Tot nimic. Apăsai pe clanţă: uşa era descuiată. Intrai pe jumătate: cabina era cufundată în întuneric. O perdea uşoară în faţa hubloului se zbătea încet ca un văl. Şoptii:

- Rebecca. Din patul situat în fund îmi parveni foarte încet un "Sst".

- Sunt eu, Didier, pot să intru? Vocea îmi tremura.

- Sst, Sst. Această delicateţe mă mişcă - stinsese lumina, presupu neam eu, ca să nu-mi sporească timiditatea – închisei uşa în urma mea şi, băgând de seamă să nu răstorn nimic, mă dusei drept la pat ca un mâncăcios la bucătărie.

- Unde eşti?

- Aici, îmi răspunse ea cu o voce de nerecunoscut care mi se păru că vine din altă parte.

Probabil că era la fel de emoţionată ca şi mine.