Acest gând îmi dădu curaj. În ciuda întunericului, îi zăream formele ascunse sub plapumă şi puteam aproape să-i desluşesc chipul. Îşi trăsese părul pe spate căci nu i-l vedeam. Ezitând, mă aşezai pe marginea cuşetei şi, neştiind ce să fac cu pal mele, le frecam una de alta. Le găseam umede şi îngheţate şi încercam să le încălzesc. Curând, simţii braţele tinerei femei ieşind de sub cuverturi, căutându-mă în întuneric, mân gâindu-mi genunchii. Admiram că totul se petrece atât de simplu şi, dintr-o dată temerar, mă aplecai asupra acelor mâini înfierbântate, le dusei la gură. Îi sărutai mai întâi de getele curios de late şi de groase - apoi lunecai spre în cheieturi: asprimea lor, firele de păr care le acopereau mă surprinseră în mod neplăcut. Îmi veni o bănuială care-mi în lătură orice reţinere. Palmai capul partenerei mele şi scosei un ţipăt: acel craniu pe jumătate chel, acei obraji scorţoşi... Dar înainte de a-mi da pe deplin seama, din baie ţâşni un hohot de râs şi se aprinse o lampă luminând o scenă pe care n-o voi uita toată viaţa: Franz era cel pe care, cu cuverturile trase până la bărbie, îl ţineam în braţe în timp ce Rebecca în picioare în pragul băii unde se ascunsese râdea în hohote fără ruşine de faţa mea pleoştită.

Mă dezintegrai într-o mulţime de emoţii violente, mă ri dicai îngrozit, urlând "ticăloşilor, ticăloşilor", cum de în drăzniseră, drept cine mă luau? De n-ar fi fost infirmitatea lui Franz, l-aş fi luat la pumni, şi eram atât de dezgustat de contactul cu el încât scuipai de mai multe ori pe jos. Eram indignat de trădarea Rebeccăi, dar ea fugise fără să-mi lase timp să-i vorbesc. Eram pe punctul de a mă duce după ea când handicapatul mă apucă de braţ cu o asemenea violenţă încât gemui de durere.

- N-o fă pe copilul, şuieră el, ia lucrurile cu umor. Cre de-mă, n-am simţit nici o plăcere în aceste pipăieli. Dar trebuia s-o fac ca să asculţi urmarea romanului nostru: a cerut-o Rebecca, dorea să rectifice imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre ea; căutăm numai să te instruim.

- Daţi-mi drumul, strigai, căutând să mă încurajez cu propriile mele exclamaţii, nu vreau nici să vă văd nici să vă aud.

- Nu te încăpăţâna într-o intransigenţă juvenilă. O vrei sau nu pe Rebecca? Eram zdrobit: iată că acum infirmul mi-o propunea pe nevastă-sa. Crezusem că o seduc dar el era cel care mi-o oferea ca un codoş. Cum de putusem să cad atât de jos?

- Nu vreau nimic, nici pe ea, nici pe dumneavoastră, lăsaţi-mă să plec sau chem pe cineva.

- ,,Lăsaţi-mă să plec sau o chem pe mama." Luase tonul plângăreţ al unui copil care bate din picior.

- Atunci, du-te. Îmi dădu drumul şi mă trezii liber.

- Hai, şterge-o, du-te să-ţi regăseşti mărunta dumitale viaţă conjugală sub formă de înmormântare, repede, te aşteaptă Bobonne.

Atât cinism etalat cu atâta dezinvoltură mă lăsă fără grai: eu eram cel ofensat iar el îşi mai permitea să mă insulte! Doamne, mă gândeam în sinea mea, erau ei o tovărăşie pen tru mine? De data asta o să pun lucrurile la punct, de data asta plec, n-or să mă mai vadă. Fireşte rămăsei. Franz se topi îndată într-un surâs mieros:

- Şovăi, te prefer aşa! Dacă o doreşti pe Rebecca, trebuie să-ţi asiguri mijloacele. Mi-a promis că ţi se va dărui de înda tă ce îmi voi fi terminat istorisirea. Dar ce voia de fapt de la mine această canalie? Ce însemnau aceste vorbe incoerente?

- Vezi, ţintesc să-ţi cadă în braţe. Dar după anumite reguli. Ştii ce-a spus Kierkegaard: natura feminină este un abandon sub formă de rezistenţă.

- Puţin îmi pasă de confidenţele şi de soţia dumneavoastră, îmi sunt complet indiferente.

- Mărturiseşte că mai degrabă te interesează, altfel ai fi plecat deja.

- Îmi propuneţi un adevărat târg, nu?

- Să spunem mai degrabă un joc pe care l-am instituit pentru propria-mi plăcere. Nu-ţi cer mare lucru: să fii doar un auditor atent. Le cer ceva doar urechilor dumitale, nu rişti nimic.

Eram foarte agitat şi aproape fără replică; şi mă întrebam vag dacă citisem deja în vreo carte echivalentul acestei situaţii.

- Dar de ce eu mai degrabă decât altcineva, de ce nu Beatrice?

- Cu dumneata am început, cu dumneata o să termin.

- Nu sunteţi gelos?

- Nu mă supăr pe Rebecca că se duce să caute în altă parte ceea ce nu-i mai ofer. Pur şi simplu cooperez cu abaterile ei în loc să le suport.

Gâfâiam:

- Fie, m-aţi păcălit, de data asta o admit. Dar credeţi-mă că rămân doar din vrerea mea. Nu mă speriaţi, vă cunosc, ştiu că nu risc nimic şi eu, şi numai eu, Franz, vă dau autorizaţia de a vă spune povestea, auziţi? Depindeţi cu totul de bunul meu plac.

- Nu m-am îndoit niciodată de asta, Didier, sunt robul hotărârilor dumitale. Vrei să mă ajuţi?

Avea o lucire şmecheră în ochi. O dată în plus mă lăsasem prins în capcană de josnica lui tactică: mă simţeam prada unei complete descurajări, şi deşi replici indignate, percutante continuau să-mi asalteze mintea, sufeream de o oboseală a tuturor membrelor ca după o mare şi ireparabilă înfrângere. Începui să detest vaporul care mă făcea prizonierul unui anturaj indezirabil, şi aproape că regretam avionul care ne-ar fi dus la liman în câteva ore. Fără să mă gândesc, îl ajutai pe Franz să se aşeze: era incredibil de greu şi de muşchiulos, şi trebui să-mi dau o osteneală nemaipomenită ca să-l sprijin de perne.

Nu exista nici un fotoliu disponibil iar patul era prea strâmt ca să mă instalez pe el. Spre marea mea neplăcere, trebui să scot scaunul rulant ascuns în baie, să-i desfac rezemătoarea de cap şi să mă aşez în el blocându-i comanda direcţională din cauza tangajului. Această răstunare de roluri îmi spori şi mai mult stânjeneala. Eram epuizat dinainte la gândul aventurilor lui Franz. Urma să continue istorisirea lor cu fanfaronadă, sigur că şi-a situat