Puteai vedea chiar şi nişte flori. Pe o etajeră se aflau ca şi alături un fierbător electric, ceşti şi pliculeţe de ceai aranjate pe o tavă de ebonită.

- O să vezi, n-o să ţină mult, o să termin până la ora cinei. Fă-ne un ceai.

Şi ca şi cu o seară înainte, clocotitul apei însoţi sporovăiala handicapatului.

Unde amanţii se unesc, se prefac în scrum.

Aşa cum ţi-am spus ieri, Rebecca şi cu mine tocmai pierduserăm obişnuinţa acelor dezgustătoare minunăţii care ne zăpăciseră mai mult de un an de zile. Acel sabat carnal îi dăduse cuplului nostru un al doilea suflu fără ca prin asta să-l salveze de destinul său perisabil.

Creditul-lubricitate pe care-l aveam expira şi ne ducea drept la faliment. Acum, ştiam că iluzia unei vieţi în comun trebuia să fie spulberată. Aveam de dat o bătălie: să mă descotorosesc de o femeie care încă mă mai iubea. Sufeream de acea nenorocire atât de frecventă la mic-burghezi, aceea de a nu mă accepta pe mine însumi, şi credeam prea mult în dragoste ca să mă mulţumesc cu nivelul relativ la care căzuse legătura noastră. Fidelitatea faţă de o persoană este un preţ prea scump plătit ca să nu fie compensată printr-o excitaţie egală: fiinţa căreia i se adresează o preferinţă exclusivă are sarcina zdrobitoare de a-i înlocui pe toţi bărbaţii, pe toate femeile pe care prezenţa sa îi exclude. Sarcină imposibilă: nimeni nu este divers şi multiplu precum e lumea. Începui să urăsc fidelitatea anxioasă a dragostei pasionale căreia îi opuneam febrilitatea veselă a zborului din floare-n floare sau pur şi simplu atonia emoţională a celibatarului. Regăseam sentimentul conjugal prin excelenţă, încercat cu tovarăşele mele anterioare: congelarea entuziasmului în oboseală.

Şi pe urmă, există o epocă a vieţii în care orice legătură devine previzibilă, inclusiv degradarea ei: experienţa ne interzice regăsirea unui sentiment nou, ucide în noi prospeţimea ignoranţei prea fericite. Ţi-am mai spus: aspiram la schimbare pentru schimabare. Să ştiu că la orice oră din zi şi din noapte, în timp ce eu mă consumam între patru ochi cu Rebecca alţii se distrau, se îmbătau, dansau, asta-mi biciuia simţurile mă făcea să turbez din pricina situaţiei mele captive. Parisul mă rodea prin ritmurile lui frenetice, care constituiau tot atâtea îndemnuri de a mă agita, de a mă mişca. Rebecca se speria de poftele mele turbulente iar pentru a le contracara desdesfăşura tot atâta încăpăţânare câtă arătam eu pentru a le satisface; căuta ceartă sub cele mai futile pretexte şi ne certam în înăbuşitorul alcov al cuplului nostru ca două viespi care se omoară una pe cealaltă într-un borcan de miere.

Puţin a lipsit ca melodrama să nu ni se transforme într-o dramă: ca Rebecca să-şi bată joc de mine, să-şi ia un amant oficial, să se arate mai independentă. Dar intransigenţa, naivitatea sa îi grăbiră căderea. La.început, cruzimile mele n-aveau un caracter voit, o testam, răsfiram măgăriile aşa cum răsfiri mărgelele unor mătănii, fără un scenariu pregătit. Lansam la întâmplare săgeţi despre care nu ştiam dacă-şi vor atinge ţinta. Arătând supărarea pe care i-o pricinuiau vorbele mele, încurajă prostul meu caracter şi se făcu instrumentul propriei sale decăderi. Ura, se spune adesea, este celălalt versant al iubirii. Şi dacă ar fi valabil contrariul? Dacă afecţiunea n-ar fi decât o paranteză între două bătălii, un răgaz, timpul cât să-ţi tragi sufletul? Şi pe urmă, monotonia în aparenţă lugubră a răului abundă în excitări mai intense decât cele ale voluptăţii. Scena de menaj capătă o dimensiune ideală atunci când devine un scop în sine care precipită acţiunea, creează tot felul de împrejurări şi de detalii pe care trebuie să le aştepţi multă vreme într-o viaţă senină. Atingi un asemenea grad de excelenţă în oroare încât ceea ce a precedat capătă un iz de poncif. Cum concepeam dragostea sub forma unei supralicitări permanente doar peripeţiile reînnoite loviturile de teatru, certurile, împăcările puteau să-mi reţină inima neliniştită. Aveam asupra Rebeccăi avantajul de a fi asediatorul; se apăra pas cu pas, dar cel care nu ia iniţiativa sfârşeşte prin a da înapoi. Întreaga mea fiinţă era pregătită pentru violenţă; cea mai uşoară contrariere, niţel scrum de ţigară căzut pe mochetă, telefonul deranjat, un pahar vărsat, degenera în brutalitate, se îngroşa în chip nemăsurat. Nu exista nici o proporţie între cauză şi efectul produs asupra nervilor mei iritaţi. Imediat, vedeam negru înaintea ochilor. Rebecca îmi răspundea. Izbucneam amândoi în fanfare belicoase. Mânia îi dădea un aer vulgar, dezlănţuit care mă îngrozea şi îi strica  frumuseţea.

Ne azvârleam în cap snopi de injurii, vorbelor le urmau loviturile, cearta degenera în bătaie, ne sfâşiam scrisorile, hainele, cărţile, apoi, enervaţi la culme, vibrând de turbare şi de ură, apostrofaţi de vecinii deranjaţi de altercaţiile noastre, cădeam pe pat ca doi vagabonzi extenuaţi.

Veselia unuia era afront pentru celălalt, bănuiam în ea un atac şi nu ne toleram decât într-o îmbufnare comună. Îmbufnarea la rândul ei, atunci când se prelungea prea mult, devenea ofensă. Uneori la masă, la cafenea, la restaurant, se instala o tăcere, un alb apăsător, ostil, lung cât o jumătate de secol, care se întindea ca un gaz, urca până la tavan, ne înţepenea, ne ţinea prizonieri: războiul era declarat. Aceste tăceri pline de plângeri amare, de vii reproşuri, concretizau năruirea legăturilor noastre.

- Hai repede să ne uităm la televizor, spuneam eu atunci, cel puţin aşa nu vom fi siliţi să ne vorbim.

Ca toate cuplurile, dădeam o întrebuinţare cvasinarcotică micului ecran şi cinemaului, plăceri matrimoniale care îngăduie soţilor să se suporte mai mult timp fără a trebui să-şi vorbească.

O vedeam prea mult, mult prea mult. Dacă totuşi ne-am fi despărţit uneori, ar fi recăpătat departe de mine acea densitate fastuoasă pe care o pierdea în contact cu mine. Dar nu ne despărţeam. Uram hrana fadă a zilelor noastre muribunde, alternanţa insuportabilă a muncii cu corvoada amoroasă. Ea-mi spunea caracterul meu, egoismul meu, maniile mele, eu îi răspundeam cu fatalitatea