cuplului, cu eşecul inevitabil al vieţii conjugale; pe scurt, vorbindu-mi de o situaţie particulară, o trimiteam la probleme metafizice, o împingeam înspre un zid de netrecut. Ca s-o înfund şi mai mult, s-o fac să mă părăsească, îi arătam fără încetare întreaga falsitate a stării conjugale:

- Romanţa noastră se hrăneşte din ea însăşi: această autarhie se întrudeşte cu foametea. Altădată existau obstacole, conflicte religioase sau sociale, care valorizau cuplul făcându-l precar. Altădată cea mai magnifică sursă de dragoste era chiar pericolul dragostei. Imprudenţa aprindea pasiuni pe care epoca noastră de siguranţă nu le va cunoaşte niciodată: fericite vremuri, nu atât de îndepărtate, în care a iubi era sinonim cu a risca. Astăzi, iubirile noastre, fior de saţietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea uniriilor. Pe cine să acuzi, vai, dacă nu "pe noi doi" şi ce amărăciune e mai mare decât să-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi împreună?

Rebecca nu ceda la argumentele mele şi găsea întotdeauna ceva de obiectat. Atunci insistam:

- Nu-ţi spui niciodată că ne jenăm unul pe celălalt, că ai duce o altă existenţă, mai bună poate, dacă n-aş fiaici? Tu nu întrevezi în acest unul-lângă-altul al nostru un viitor înspăimântător de monotonie, un deznodământ sinistru?

Aceste discuţii n-aveau ieşire: fiecare rămânea pe poziţiile lui, fiecare ceartă se termina cu o falsă plecare a Rebeccăi careseîntorcea o oră sau o zi mai târziu, umilă şi plină de căinţă.

Rebecca avu încă frumoase izbucniri, îndeosebi noaptea; pe măsură ce se lăsa seara, îi creştea exaltarea, incontrolabilă şi dezlănţuită. Atunci, dacă trebuia să ne ducem la nişte prieteni, într-un loc public, mă temeam de reacţiile ei. Pentru cea mai mică reflecţie, pentru cea mai mică privire prea insistentă asupra unei alte femei, era în stare să mă pălmuiască, să-mi arunce cu o farfurie în cap, să mă înjure de faţă cu toată lumea, să mă ameninţe cu un cuţit. Ridicolul unei altercaţii în public n-o speria, dimpotrivă.

Îmi amintesc de o serată dansantă la care băuse mai mult decât de obicei, excitată până la a turna apă în capul persoanelor care-i displăceau, rostogolindu-se pe jos, chicotind ca o curvă la cea mai măruntă vorbă de duh, făcând ochi dulci bărbaţilor, izbucnind în râsul ei isteric care mă indispunea atât de tare, ca să sfârşească leşinată la toaletă în mijlocul vărsăturilor pe care i le smulsese stomacul său supraîncărcat de alcool.

Trebuie să-ţi spun că prietenii mei n-o acceptaseră nicio dată pe Rebecca; îi reproşau ţinutele ei prea ţipătoare şi frumuseţea ei care le eclipsa pe palidele lor iubite, de înaltă spiţă şi de familie bună totuşi. Erau supăraţi pe această copilă din popor că nu-şi vede lungul nasului, că se pretinde egala lor şi chiar că rivalizează cu ei. Toţi aceşti falşi declasaţi pseudoliberali, foşti goşişti, foşti combatanţi ai cauzelor drepte îşi revelau adevărata natură de burghezi în contact cu ea: rămânea exilată în mijlocul acestei lumi bune care o primea din vârful degetelor. Lângă aceşti snobi, se arăta semeaţă, fantască, reproşându-le că joacă un joc dublu, că nu se recunosc drept ceea ce sunt; nişte simpli privilegiaţi. De aceea, când doza de dispreţ, de desconsideraţie devenea în aceste reuniuni mondene prea tare pentru ea, Rebecca se îmbăta ca în timpul acelei serate despre care îţi vorbesc. O aduceam acasă beată moartă, furios de spectacolul în care se bălăcise, de zeflemelile şi de batjocurile unei asistenţe puţin înclinată spre indulgenţă.

În pat, de îndată ce-şi veni în fire, o copleşii cu reproşuri. Îmi răspunse că toate avuseseră loc din vina mea şi că nu-i mai suporta pe oamenii bogaţi şi împuţiţi pe care-i frecventam. O contracarai, ea persistă în acuzaţii şi drept încheiere mă pălmui. O lovii şi eu. Ea-mi dădu cu picioarele în burtă atât de violent încât mă rostogolii pe jos. Excedat de brutalitatea sa, îi aplicai cu dosul mâinii mari lovituri pe faţă. Apoi mi-o acoperii pe-a mea, aşteptând o ripostă. Nu veni nimic.

Mai aşteptai. Nici un zgomot. O chemai. Nici un răspuns. O zgâlţâii. Nu opunea nici o rezistenţă. În fine, aprinsei lumina: zăcea cu ochii închişi, foarte palidă, complet înfăşurată în cearşafurile mototolite. Începui să urlu, să plâng, strângând-o de mine cu tandreţe, conjurând-o să se trezească, să deschidă măcar un ochi, să manifeste un semn de viaţă. Era atât de inertă încât aş fi putut s-o îndoi, s-o sfâşâi fără ca ea să se mişte. Îi luai pulsul: bătea slab şi neregulat. Alergai după apă şi îi umezii faţa ridicându-i capul. Nici o reacţie, leşinul era profund. Cunoşteam prea bine acest gen de stare ca să nu mă tem de ce e mai rău. Deja îmi închipuiam viaţa compromisă, familia ei urmărindu-mă cu o ranchiună implacabilă. Şi asta pentru un gest de nervozitate. În machiavelismul meu, mă speria mai puţin frica de a o fi omorât cât teama de a-mi vedea reputaţia întinată. Mă pregăteam să-i fac o injecţie ca s-o reanimez. Dar nu era decât ameţită: în fine se trezi. Eram totuşi doar pe jumătate liniştit: era vânătă şi sudoarea îi curgea pe frunte. Se plângea cu o voce abia auzită de o violentă durere de cap. O pusei să ia două aspirine dar nu putui să-nchid ochii toată noaptea. Eram tetanizat, frământat de angoasă, încercând o dulceaţă aproape senzuală în a-i cere iertare, temându-mă să nu se supere pe mine, cerându-i să-mi transmită căldura sa, viaţa sa. Paloarea ei mă speria, îi ştersei încet obrajii încă umezi cu o batistă fină. Cât de mult o iubeam; acum era a mea, o dusesem la frontierele morţii şi o readuceam uşurel spre regiunile mai elemente ale vieţii. Îi savuram totala docilitate, şi vegheai asupra ei până la micul dejun. Brutalitatea îmi dicta o sentimentalitate de circumstanţă în care mi se făcea milă atât pentru ea cât şi pentru teribilul pericol din care scăpasem. A doua zi şi în următoarele două