"Flipantele"{9}: prin acest neologism, împrumutat din jar gonul epocii, înţelegeam amândoi suma mârşăviilor şi a minciunilor a căror revelaţie i-o rezervam Rebeccăi pentru marile ocazii. Mic tezaur de răutăţi, provizie de orori, rezervă de scorneli cu care îmi protejasem extravaganţele şi a căror simplă mărturisire, în anumite zile alese, îi pricinuia profunde şi violente suferinţe. În legătură cu asta, îmi vine în minte un alt episod. Eram la Veneţia în luna mai, aşezaţi la terasa Florian. În acest oraş al uniunilor efemere şi nefericite, gânguream amândoi, bătându-ne joc, ca dumneata ieri, de legenda blestemată a cetăţii. Nu ştiu de ce conversaţia a degenerat, dar după câteva minute, îi distilai Rebeccăi ura din "flipantele" mele, povestindu-i cu de-amănuntul cum, cu două săptămâni înainte, în timp ce mă credea de gardă la spital, m-am culcat cu R., una din prietenele ei. Savuram consecinţele confesiunii mele, aşteptând s-o văd descompunându-se şi izbucnind în lacrimi. Mă înşelam. Cu un gest brutal îmi expedie ceaşca sa de cafea în plină figură. Abia avui timp să mă şterg că-şi şi desfăcuse cordonul de piele cu care mă şfichiui tare peste faţă. Un grup de turişti aplaudă. Încercai s-o opresc dar glumele, fluierăturile trecătorilor mă reţinură s-o fac. Îmi era prea frică de scandal ca s-o pălmuiesc în public: optai pentru fugă sub hohotele de râs ale gondolierilor şi ale vânzătorilor ambulanţi. Traversai piaţa San-Marco şi o luai pe calea pietonală care duce la Stazione. Şi pe această stradă italiană, în care Proust alerga după mama sa ca să-i spună la revedere înainte ca aceasta să ia trenul, eu, mărunt medic francez, îmi luam picioarele la spinare urmărit de acea furie care voia să mă bată de faţă cu martori. Sfârşii prin a scăpa de ea, iar seara ne împăcarăm, dar furios că am fost ridiculizat în faţa atâtor oameni, aşteptai să adoarmă şi capturai de pe jos doi gândaci de bucătărie pe care-i strecurai în chiloţeii pe care-i purta şi noaptea. Ţipetele ei de groază când îi descoperi, traumatismul care urmă în timp ce mă prefăceam că dorm mă consolară în chip delicios de umilirile din cursul zilei.

Crede-mă, Didier, nu fără disperare am fost crud cu ea.

Cel puţin la început, în străfundul meu exista groaza surdă a unei revanşe. Aplecat oarecum asupra propriei mele răutăţi ca asupra unui abis care în acelaşi timp mă respingea şi mă atrăgea, mă lăsam dus de înclinaţia de-a face rău cu un vertij de voluptate.

Eram fără apărare împotriva tarelor mele ereditare. Deşi îl urâsem pe tatăl meu şi mă temusem de el, tot porunca lui o perpetuam. Mă împiedicam de cordonul meu ombilical, aveam ochi iar şi de placentă. Bătrânul îşi cerea partea, zvârlea cu copitele, îmi lăsa moştenire fiecare din defectele lui îngroşate la extrem ca de o lupă.

În chinurile pe care mi le dădea Rebecca, zăcea un viscam dement: ca din întunecatele ape ale umilirii să ţâşnească amprenta unui sentiment nou şi bine călit. Cum refuzam să cred în împotmolirea himerelor noastre, ferocitatea era tot o tactică perversă de seducţie. Înţeleagă cine poate.

N-o mai doream. Trebuia doar să întindem braţele ca să ne cuprindem într-o strânsoare pasională, dar braţele ni se păreau moi, sătule parcă de dragoste. Orice obstacol fiind îndepărtat, dorinţa devenea fadă. Căci dorinţa este fiica şireteniei: ea vrea căile încâlcite ale oblicului, linia dreaptă o plictiseşte. De exemplu, când ne culcam: după ochi, după mers, după langoare vedeam bine că trebuia o dată în plus să plătesc cu propria-mi persoană; căscam zgomotos, ostentativ, niciodată nu fusesem doborât de un asemenea chef de a dormi; ea, bineînţeles, se cuibărea lângă mine, îmi zgândărea organele cu genunchii. Gândul de-a face un efort mă înspăimânta: era goală, opulentă, frumoasă. Atunci de ce oare nu eram cuprins de o mare dorinţă de a mă topi în ea? Zăcea acolo cu pântecele ei care cerea de mâncare, cu organele ei în panică. Îmi întindea o gură care nu pândea decât consimţământul ca să mă înghită. Sărută-mă: îi acordam un sărut. Înc-o dată: iar îi sărutam boticul. Şi mai bine. Limba ei mă importuna, era un sfredel care-mi perfora cerul gurii, cobora prin bulbul digestiv, trecea de pâlnia gastrică, se ducea să trezească nervii pântecelui şi le striga: "Sculaţi-vă, sculaţi-vă, îmi datoraţi datoria de dragoste!

Căci sărutarea în sine nu era nimic pe lângă ceea ce inaugura: acel ceva prostesc şi convenţional care se cheamă împerechere. Din laşitate, adesea, cedam. Îmi striveam buzele de ale ei aşa cum striveşti o ţigară într-o scrumieră şi ne amestecam, ea hotărâtă să scoată de aici un maxim de plăcere, eu să sfârşesc cât mai repede. Închideam ochii şi mă achitam fără elan de datoria conjugală. Îmi reluai un obicei din adolescenţă: calculul mintal. Îmi fixam o limită, de exemplu 1.000 sau 2.000, şi număram în tranşe de 200, încet, în ritmul unui secundar, schimbând poziţia la fiecare tranşă. Numerele erau martorele plictiselii mele şi-mi îngăduiau să-mi umplu timpul. Când atingeam cifra fixată, mă terminam în câteva zbateri. Brutalul act al simţurilor, departe de a triumfa asupra saţietăţii, nu înceta s-o confirme. Uneori, ceream ajutor imaginii altor femei ca să-mi îndeplinesc corvoada, dar această substituire se oprea brusc, realitatea nu se lăsa uitată. Cu timpul, totuşi, ardoarea mi se răci de tot: nu mă mai atingeam de Rebecca şi îi impuneam o castitate de oboseală.

Astfel, partea de mitologie cu care o îmbogăţisem pe Re becca, stranietatea sa care mă terorizase tot atât pe cât mă îmbătase îmi deveniseră excesiv de familiare. O prevedeam în toate, îşi pierduse facultatea de a mă surprinde: paradele, şiretlicurile, cochetăriile de care se folosea şi care mă fermecaseră nu mai aveau curs pentru mine. Preţul farmecului se spărgea ca un balon, dezvăluind slabul schelet al unui truc. Şi pe urmă frumuseţea ei taciturnă nu mai trezea nimic în mine: înfăţişările, suspinele, îmbufnelile ei, tot ceea ce mă ţinuse cu sufletul la gură acum mă exaspera.

Rebecca era complicată pentru că explora minuţios toate ungherele acelei cuşti pe care o