Când i-am spus lui Ene că "arde", am vorbit într-un ceas rău. Privatizatul care avea la parter un magazin de galanterie contemplă dezastrul cu un aer buimac. Totu-i ferfeniţă şi nişte tipi de la ASIROM fac pe marii detectivi de la marile societăţi de asigurare din lumea I. Diverşi Mitici şi Costici îşi dau cu presupusul privind cauza incendiului. Inevitabil, se ajunge la politică. Dat fiind cartierul în care ne aflăm, primarul CD primeşte o rafală de şuturi vizând buzunarele dorsale de la pantaloni. Nu s-au luat măsuri de securitate, autorizaţiile se dau aiurea... Ăia care răspund la sondajele IRSOP cu "nu ştiu" înclină spre varianta "accident datorat neglijenţei". I-aş provoca la un pariu că se înşeală. Două boacăne mari — o crimă şi un incendiu — în aceeaşi dimineaţă şi în acelaşi perimetru nu mai seamănă nici a accident, nici a coincidenţă. I-o spun şi Ninei, care-mi deschide de la primul semnal.

E bine zgâlţâită, iar mai palidă de atât nu poate fi. O mască de teatru chinezesc clasic.

— Am crezut că mor de frică. Nu ştiam ce să fac.

— A fost o diversiune, intenţionau să te scoată din casă.

— La atâta lucru m-a dus şi pe mine capul. Noroc că m-a sunat caraliul vostru "lampa de veghe", şi mi-a spus să stau liniştită.

Întinde mâna după sticla de whisky şi mă întreabă din priviri. Tot din priviri răspund că nu.

— N-aş fi rezistat fără un gât de alcool. E a lui bunica, săraca... Începe să plângă: A fost o femeie extraordinară, în felul ei... Sunt lucruri pe care nu le pot uita... Într-o iarnă... Aveam zece ani, puştoaică într-a V-a. Făcusem o congestie pulmonară, nasoală de tot. Temperatură mare, mă ţinea în cearşafuri ude. Trei luni am bolit, credeam că pierd anul şcolar. N-a vrut să mă lase la spital, unde zăceau câte trei-patru copii într-un pat...

Vorbeşte sacadat, scuturată de sughiţuri. Mie-mi arde jarul în ciubote, dar nu mă lasă inima s-o întrerup. Bunică-sa i-a fost fiinţa cea mai apropiată, simte nevoia s-o evoce.

— ...aveam nevoie de bani. Totul costa! Doctorul care venea acasă, medicamentele străine, cumpărate la negru şi, în special, mâncarea. Trebuia să fiu bine hrănită, şi sub porcul ăla de Ceauşescu nu găseai nimic. De unde citrice, supe de carne, ficat proaspăt, dulciuri? Chiar dacă te mai lipeai pe lângă vreun Mercur, plăteai şpagă de la simplu la dublu. Ţii minte cât te căciuleai pentru un kil de zahăr peste raţie?... Amărâta asta — Rica Cabanos cum îi spuneau golanii, curvă bătrână de Ferentari, hoaţă, codoaşă, tot ce pofteşti — m-a sculat din morţi. Ajunsesem la optişpe kile, cât un curcan NATO mai modest.

Aprinde o ţigară, trage câteva fumuri. Îşi ridică obrazul ud, căutându-mi privirea:

— Să-ţi spun cum? S-a apucat să facă din nou trotuarul pentru mine. Femeie sărită din şaizeci şi cinci de ani! Cum? Pândea prin bombele de periferie clienţi de la un kil de vodcă în sus. Făcuţi pulbere, ca să nu bage de seama că cloamba a fost colegă în primară cu Ana Ipătescu! Tu, Cap Bob, eşti în măsură să realizezi ce soi de muşterii erau ăia! Câtă silă, câte umilinţe, cât mişto ordinar a trebuit să înghită! Pentru o sută de lei, uneori câţiva poli. Bineînţeles că amărâta îşi rotunjea suma. Cât erau ăia de matoliţi, i-ar fi putut buzunări şi o galiţă de Ciorogârla. Le umfla capitalul şi schimba pentru o vreme căprăria. Până la urmă, au găbjit-o. "Naş" i-a fost un lipovean, hamal în Gara de Nord. Dat în Paşte, ce reflexe putea să aibe animalul! Spunea bunică-mea că-l văzuse cu ochii ei răzând pe nemâncate, şi-n mai puţin de un ceas, doi litri de palincă! Săraca şi-a zis că merge cu ăsta la fix... Aşi, era treaz, ca după infuzii cu muşeţel! A luat-o de coc şi glonţ cu ea la secţie! Îţi dai seama, o îmbulinase rău de tot: prostituţie şi furt din avutul particular. Numa' bune de joben la un cazier dolofan, cinci ani de incubator{64} ca nimic.

— Ultima detenţie a efectuat-o parcă prin '70...

— Aşa-i. Când cu lipoveanul, a nimerit un miliţian cumsecade. I-a căzut ăluia în genunchi să nu-i facă dosar. I-a vorbit de mine, l-a dus acasă să mă vadă, să se convingă că nu-s tromboane. Dacă o închideau, eu ajungeam automat la Casa de copii. Ştia şi ăla ce înseamnă orfelinatul socialist. Cât eram de prăpădită, crăpam în mai puţin de o săptămână.

— Înţeleg...

Nina scutură din cap:

— Nu înţelegi zile ca acelea decât dacă le-ai trăit. Iartă-mă că-ţi mănânc timpul... eşti singurul om pe lumea asta cu care pot vorbi despre Coana Aurica... Aşa cum a fost ea, poză neretuşată. Pe om, căci era un OM — vorbesc de miliţian — n-am să-l uit nici în groapă! A muşamalizat povestea. Când a plecat de la noi, i-a lăsat bunicii cinci sute de lei, să-mi cumpere fructe şi dulciuri... Maiorul Stângaciu, aşa-l chema. Nu l-ai mai prins, eşti prea tânăr. După ce m-am procopsit în nemţime, l-am căutat... E la pensie, s-a retras la Brăila. Am plâns amândoi...

I-am expus planul maiorului Demetru, fără a omite riscurile pe care le incumbă. Desigur, trei "umbre", îngeri păzitori, o vor talona neîntrerupt, dar amănuntul nu elimină în totalitate pericolul. Opţiunea îi aparţine în exclusivitate.

Nina mă ascultă încordată. Dă din cap, punctându-mi fiecare propoziţie. O rază de soare i s-a împiedicat în genele lungi, dându-le un lustru de antracit. Îmi întinde spontan mâna:

— Sunt de acord.

— Nu vrei să te mai gândeşti?

— Ieri, poate aş mai fi stat pe gânduri. Azi, nu, vreau să dau în gât bestiile astea. Pentru Coana Aurica.

***

La sediu, balamuc. Demetru face pe nebunul, dar ăsta-i ritmul lui biologic. Stilul casei. Una din pensiile alimentare ale Babuinului, cea mai veche, e coleg de clasă, la Matei Basarab, cu fiul lui Suliţă. Instrucţie la ei acasă, mai ceva ca la puşcaşii marini americani! Şi ăştia iau cu un gât Legiunea