Străină de care a auzit toată lumea... Raportul se prezintă de două ori pe zi. Întreaga familie. Nu face excepţie nici doamna Demetru. Lecturile trebuie avizate în prealabil, nimeni nu are acces la cinematograful de noapte, băieţii (doi) prezintă spre aprobare dosarele copiilor cu care vor să fie prieteni... Tot felul de drăcii din astea şi Bădoiu se jură că nu pune floricele.

Găsesc pe birou un mesaj din partea lui. Urmăreşte un fir care duce la Sinuzită, amorul de mai anţărţ al Ninei... Nu lipseşte un autograf de la mama. Sau trebuie să-i scot ceva de la reparat, sau are o comandă specială pentru cina de mâine seară. Poate să mai aştepte. Acum, vreau să văd ce hram poartă omul de la Catedrală.

— A făcut tapaj?

Ene clatină din cap fericit:

— Nu. Cooperează, zici că-i place. E la a treia cafea.

— Aha! Alertă de gradul I.

 

 

La prima vedere, un pensionar indexat, amator de şuetă non-stop. Le ştie pe toate, are opinii despre toate, e împăcat cu toate: cu Dumnezeu, cu Guvernul, cu Opoziţia...

Îl cheamă Vasile Panait, are şaizeci şi trei de ani şi-a lucrat ca administrator, la diferite cămine şi internate. Încerc să-mi dau seama în ce măsură ar putea fi confundat cu Ţeastă. Au aceeaşi statură, autostradă între urechi, cam aceleaşi culori, pe gama de gri. În principiu, nimeni nu poate să semene cu Ţeastă, are trăsături prea caracteristice, dar de la oareşce distanţă, pe lumină incertă şi în fugă, pot fi luaţi cu uşurinţă drept una şi aceeaşi persoană. Costumul deschis sporeşte considerabil şansele confuziei.

În realitate, întrebările le-a consumat Ene, dar eu am ţinut să-mi fac o impresie personală. Îmi spun că n-are nici faţă, nici aer de catolic. Oile Papei au ceva special şi, să mă ierte majoritarii ortodocşi, o anume distincţie care-i singularizează. Arar întâlneşti printre ei fizionomii mitocăneşti. Panait îmi explică singur motivul "inadvertenţei": a trecut la catolicism cu cincisprezece ani în urmă. Nu, nu l-a influenţat nimeni, nu s-a lăsat convertit de nimeni, a simţit aşa, ca un soi de poruncă. De atunci, frecventează Catedrala Sf. Iosif.

— Locuiţi în apropiere?

— Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Îşi închipuie că a făcut un banc grozav şi aşteaptă efectul. Constată că nu vine şi continuă:

— Stau pe Locotenent Lemnea, cam la un sfert de ceas în pas de plimbare.

— Mergeţi frecvent la Catedrală?

— Duminica, în orice caz. De când am ieşit la pensie, mă duc mai des.

— Depinde de ceva anume?

Zâmbeşte de parcă s-ar scuza:

— Când simt chemarea şi la toate sărbătorile.

— Azi a fost vreo sărbătoare, sau...

— S-au împlinit patruzeci şi trei de ani de când a murit bunică-mea!

Îl privesc lung. Ăsta-i original de tot!

— Comemoraţi toate decesele?

Zâmbeşte din nou. Prea des.

— Cum adică?!

— În caz afirmativ, şi având neamuri numeroase petrecute spre cele veşnice, normal ar trebui să mergeţi zilnic.

E dezorientat, în atitudine i se strecoară o vagă umbră de iritare. Asta şi urmăresc. Show-ul pensionarului cumsecade care face politică în papuci la televizor i l-a servit lui Ene. Dacă există şi altă partitură, vreau s-o cunosc.

— Pardon, de unde ştiţi dumneavoastră câţi morţi am eu în familie?

— E elementar! De la o vârstă, ai mai multe cunoştinţe "dincolo", decât aici. Fatalmente, agenda cu numere de telefon se subţiază, iar familia nu face excepţie.

Se uită la mine dintr-o parte, ca surzii de o ureche, sau poate încercând să aprecieze cam la câte kilograme trag.

— Mde... N-am privit niciodată lucrurile din punctul ăsta de vedere.

Îmi iau o expresie elocventă: "Vedeţi?"

— Acum am înţeles. Poate că-s păcătos şi nu-i mai pomenesc chiar pe toţi care s-au dus, dar bunică-mea m-a făcut om, mi-a scris mie toată averea. Cum se zice, m-a săltat. De pe urma ei, ins la nici două'j dă ani am avut o căsuţă la Bariera Vergului, mobilă şi un radio Telefunken. Dumneavoastră sunteţi tineri, v-aţi născut cu televizor, nu ştiţi... Pe atunci, însemna ceva. Dacă aveai radio şi telefon, erai burjui, unul care a exploatat clasa muncitoare. Aveai şi pian, te băga la criminali de război!...

"...Şi aşa mai departe", completez în gând. Îl întrerup:

— În concluzie, sunteţi practicant.

— Cred că da. Ţin foarte aproape cu biserica.

— În cazul acesta, firesc, cunoaşteţi personalul şi mare parte din enoriaşi.

— Doar din vedere îi ştiu, lume nu prea cunosc.

— Cum aşa? Faceţi impresia unui om foarte sociabil.

— Eu sunt — şi iar zâmbeşte lung — dar nu şi ăilalţi. Sunt o naţie de oameni scorţoşi, care nu se lasă traşi de mânecă. Şi nici eu nu-s insul să mă vâr cu de-a sila, dacă văd că nu te laşi.

Răspuns abil, dar neconvingător. Încearcă să-mi motiveze anticipat inexistenţa unor relaţii; situaţie imposibilă, dacă o raportezi la oameni care se întâlnesc mai des între ei, decât cu propria familie. În acelaşi timp, vrea să lase impresia unui enoriaş fervent, "fără absenţe". De ce? Simplu. Vizita de azi, la Catedrală, n-a fost regizată de Ţeastă, ci s-a încadrat într-un sistem de existenţă normal. Când şi cum a avut Ţeastă posibilitatea să-l "comande" la fix, rămâne de văzut.

Îi arăt o fotografie scoasă după casetă:

— Îl cunoaşteţi?

Panait îşi pune tacticos ochelarii, studiază poza cu atenţie.

— Nţ! Nu l-am văzut niciodată... E ciudat, râde cu îndoială, dar parcă ar aduce cu mine. Ce-o mai fi şi drăcia asta?!

Gafă, flăcău! Ai supralicitat şi ai dat-o în bară! Colţunaşul prea plin plezneşte la încheieturi. Acum sunt ferm convins că e aghiotantul{65} lui Ţeastă. Cei doi pot fi confundaţi ca siluete, ca aspect general şi contururi, dar niciodată fizionomie. În afara pleşuviei, nici o trăsătură nu aminteşte de celălalt. Din nou, a anticipat raţionamente, sugerând ipoteza unei asemănări întâmplătoare care a dus la confuzie.

— Cine-i duhovnicul dumneavoastră, domnule Panait?

Întrebarea nu-i de umplutură, ţinând seama de importanţa confesorului în viaţa unui catolic, credincios asiduu. I se spovedeşte săptămânal, nu ia decizii importante fără a-l consulta, e mentor şi consilier. Chi-pul i se adumbreşte brusc:

— Abatele Gabriel Ciplea. A fost un sfânt... Pot spune că mi-am pierdut părintele...

— Când a murit?

— Acum o săptămână.

Aha! Încă un drum închis. Ce bine le-aţi brodit voi pe toate, măi băieţi!

Surâsul lui