***

Sunt dat în Paşte! Toată lumea are nevoie de mine. Mesajul lui Bădoiu porunceşte să-l aştept în tot momentul, maică-mea mă aşteaptă neapărat, tot neapărat mă aşteaptă şi doamna State, mama Wandei, care m-a sunat acum cinci minute. Nina conjugă acelaşi verb, iar obligatoriu mă aşteaptă maiorul Demetru.

Cei din urmă vor fi cei dintâi. Intru deci în birou la Suliţă. Se uită atât de lung şi de abstract la mine, că îmi vine să mă recomand.

— Unde-i căpitanul Bădoiu?

— Bănuiesc că urmăreşte o pistă care duce la Cătălin Voicu.

— Bănuieşti sau ştii?

— În sensul acesta sună mesajul lui telefonic.

— Aţi comunicat semnalmentele asasinului? Fotografia?

Mă sprijin discret de colţul biroului:

— Adică... fotografia lui Richard Gere?

— Fireşte că nu a lui Florin Piersic. (E primul banc pe care-l face de când îl cunosc) Minorul a vorbit despre Richard Gere. Ilustrate cu personajul se găsesc în toate debitele. Multiplicaţi şi difuzaţi. Testaţi cu prioritate femeile sub treizeci de ani!

Tipu-i ori nebun, ori genial. Original, în orice caz. E ca şi cum aş plimba un urs pe Calea Victoriei: "Ştii cine-i ăsta, neamule?... Ştiu, un urs." Junele cuconet o să-l recunoască instantaneu pe Frânge-Inimi, eventual şi filmul.

— Ce-ai rezolvat cu Nina?

— E de acord să colaboreze.

— Atunci dă-i drumul din lesă. Cu trei "umbre" permanent. Atenţie la înmormântare.

Iar vin de-a dura:

— Care înmormântare?

E consternat de naivitatea întrebării, în sinea lui mă compătimeşte:

— A bunică-sii, normal. Despre cine vorbeam? Sugerează-i o ceremonie tradiţională fastuoasă.

— Scuzaţi-mă, nu cred că v-am înţeles.

Începe să pianoteze nervos pe sticla biroului:

— După datină şi cu tam-tam. Lume mobilizată, înghesuială, pomanagii. O împrejurare ideală pentru a se putea acţiona asupra Ninei. Acum ai înţeles?

Spun că da şi pare surprins. Mă avertizează:

— Tu şi Bădoiu răspundeţi cu capul.

Lungă zi marţea asta şi încă nu s-a terminat! O sun pe Nina, voi veni s-o văd mai pe seară. Până atunci, liniştită şi nemişcată ca o sardină într-o cutie de conserve! Bag cărbuni şi, peste un sfert de oră, sun la uşa Gabrielei State.

E într-o rochie neagră, cu un decolteu foarte strict care păstrează amintirea unei carnaţii minunate. Pe masa din sufragerie sunt risipite o grămadă de medicamente. Calmante, presupun. Glasul sună brusc, ca şi cum ar continua o discuţie începută cu mult înainte:

— ...cu ce-am greşit în faţa lui Dumnezeu?... De ce mai trăiesc eu, domnule căpitan? De ce?...

Sunt întrebări menite îndeobşte să rămână fără răspuns. În astfel de situaţii, cobori privirea, îţi doreşti să te afli la alt capăt de oraş şi aştepţi.

— ...nu ştiu ce să fac, le-aş înghiţi pe astea toate o dată şi să termin, să nu mai ştiu nimic... Măcar până o bag în pământ, să mă lase în pace...

Pământ, un fel de a spune. La dorinţa expresă a Wandei, manifestată în diverse ocazii, va fi incinerată. Mi-a spus-o plutonierul M., care a ajutat-o pe Gabriela State să descurce toate formalităţile. În lumina evenimentelor petrecute, asemenea preocupări la o tânără de douăzeci şi şapte de ani e simptomatică. În climat normal însă, doamna State a luat-o drept una din bizareriile Wandei care, din orice parte ai fi privit-o, era o persoană singulară. Acum, ţine să-i respecte dorinţa: "Unde era atât de frumoasă şi nu se împăca cu gândul s-o mănânce viermii... Prefera praf şi pulbere..." Ipoteza nu-i lipsită de logică.

— ...de două ori a telefonat. Aseară pe la zece şi azi-dimineaţă, iar. Ce inimă au oamenii ăştia?

O privesc încordat:

— Cine v-a telefonat?

— Un bărbat... "Sunteţi mama Wandei?" Am întrebat cu cine vorbesc, Popescu, zice, dar parcă îşi bătea joc. Pe urmă, chiar mi-a stat mintea în loc. Auzeam, dar nu pricepeam.

În situaţii ca a doamnei State, nu întrerupi declaraţia. Persoana se zăpăceşte, îşi pierde şirul. N-am răbdare însă şi fac abstracţie de ce am învăţat la şcoală:

— Concret, ce vrea de la dumneavoastră?

După privire, retrăieşte buimăceala momentului:

— Unde-i copilul?

— Care copil?!

— Credeţi că eu ştiu ceva?! Îi tremură buzele: Zice că fică-mea ar avea un băieţel de vreo trei-patru ani... Chiar în halul ăsta m-a urât?... Să nu-mi spună nici atât, că are un copil? N-am fost poate cum ar fi vrut ea, ar fi trebuit să mă iau de piept cu tată-său, dar îmi ziceam că dacă e linişte în casă, îi e şi ei mai moale... De ce să ascundă copilul, mai ales că State nici nu mai e?

Ciudat, într-adevăr, să faci un mister din naşterea unui copil nelegitim în epoca unei trâmbiţate şi autentice libertăţi sexuale; şi mai bizar, când te gândeşti la mentalitatea şi curajul Wandei. De reţinut şi faptul că, între actele ei, nu am dat peste certificatul de naştere al copilului sau peste orice altă hârtie care să-i ateste existenţa. Conchid că, dintr-un motiv de importanţă vitală, băieţelul trebuia ascuns.

— Ce i-aţi spus?

— Ce să-i spun, domnule căpitan? Ce vă spun şi dumneavoastră: de unde să ştiu unde e, când n-am auzit în viaţa mea de el?! Azi dimineaţă, a luat-o de la capăt. Mi-a vorbit urât, urla ca un descreierat: "Unde-i băiatul? Auzi, fă, dacă faci pe nebuna, o termini ca Wanda!" "Termină-mă, domnule, i-am zis, omoară-mă! Am să-ţi mulţumesc, că eu tot nu mai am de ce să trăiesc!"

Netezeşte mecanic faţa de masă. Verigheta îi strangulează degetul grăsuţ, probabil n-o mai poate scoate.

— Eu nu ştiu ce să fac... Asta nu pricep în ruptul capului! De ce să se ferească? Taică-său nu mai trăieşte şi, chiar dacă ar fi trăit, o rupsese de mult cu el... Ce-a gândit ea? Că ascunzi un copil în geantă? Faţă de mama ta?

Fac un gest de neputinţă:

— Fiica dumneavoastră era o persoană foarte discretă. Aş zice chiar închisă. Sunt convins însă că pe băiat nu de dumneavoastră l-a ascuns. Nu ştiu ce raţiuni au obligat-o la această atitudine, un fapt e sigur: copilul constituie o miză foarte importantă şi l-a ascuns astfel încât să nu poată fi găsit.

Plânge din nou. Liniştit, trăgând maşinal de colţurile batistei ude.

— Ce soartă a mai avut şi familia noastră! State s-a sfârşit blestemând, Doiniţa sărăcuţa... Copilul ei, copilul Doiniţei, pe