Încerc s-o încurajez şi nu chiar în deşert.

— Fiica dumneavoastră avea o casetă secretă la Banklife.

Mă priveşte nedumerită:

— Ce-i aia?

— E vorba despre o casetă de valori, un fel de depozit la care doar ea avea acces.

— De ce avea nevoie Doina de aşa ceva?

— Ca să-şi păstreze în deplină siguranţă şi discreţie diverse valori. Poate fi vorba de bijuterii, valută sau documente importante. Nu-i exclus ca acolo să fi depus actele copilului, ca şi alte date care să ne ajute să-i dăm de urmă.

O sfătuiesc să fie calmă. Telefonul va fi pus sub urmărire, poate localizăm persoana care o sună. (Să fim serioşi, ăla nu-i nebun s-o sune de acasă, dar nu i-o spun.) Imobilul va fi supravegheat, iar mâine va fi însoţită la crematoriu. Dacă are rude sau vreo vecină dispuse să înnopteze cu ea...

— N-am pe nimeni, domnule căpitan. Soră-mea s-a mutat la copii, în Canada... Prieteni, cunoştinţe, de unde?

Înţeleg ce vrea să spună. Cu un bărbat cum a fost judele State, nu intra nimeni în casă. Mai târziu... a fost prea târziu. De la o vârstă, prieteniile se leagă greu.

Telefonul. Tresare şi se uită la mine îngrozită.

— Răspundeţi.

Ridică receptorul cu un aer pierit. I-l depărtez puţin de ureche ca să pot asculta.

— Doamnă State, vă întreb pentru ultima oară! Unde ascundeţi copilul?

Mi se accelerează pulsul: De unde naiba ştiu eu vocea asta? O ştiu bine, am auzit-o de curând...

— Alo? Ţineţi minte, a fost ultimul avertisment.

Convorbirea se întrerupe. Glasul a alunecat, se topeşte în necunoscut. Mă simt ca un copil care a scăpat zmeul din mână şi priveşte neputincios după el.

***

Babuinul mă întâmpină cu un rânjet. Cel mai antipatic din întreg arsenalul:

— Ce mai zicea amicul Suliţă?

— Du-te şi întreabă-l!

— Tu-mi explici pe înţelesul meu...

— OK! Notează-ţi în agendă ce ai de făcut.

Îşi împleteşte degetele peste pântece. După expresie, aşteaptă să intre Jean Constantin.

— Unu! Faci rost urgent de poza lui Richard Gere, o multiplici în 209 exemplare...

Mă întrerupe, cu gura până la urechi:

— De ce nu 210?

— A scăpat să-mi spună, dar dacă vrei să-ţi pui una pe noptieră, n-ai decât. După ce ai materialul, dai fuga pe teren şi cauţi cinefile sentimentale sub treizeci de ani...

— Aha, va să zică nu s-a sonat Ene. Când mi-a povestit, nu l-am crezut. Mai departe, ce facem?

— Ce faci, subliniez. Simplu! Când întâlneşti persoanele cu pricina, îţi scoţi pălăria, dai frumos bună ziua şi le vâri poza sub nas. Unde, când l-au văzut...

— La Scala, la matineu!... S-a ţăcănit la toate încheieturile! Trebuie ieşit la raport, parol! A trecut deja la periculoşi.

— Nu pun la îndoială diagnosticele tale, dar eu mă grăbesc... Punctul doi! Organizezi funeralii clasa I pentru Coana Aurica. Dric, cai mascaţi, jerbe, coroane, persoană impozantă care să ţină discursul de rigoare. Un curriculum vitae conceput cu tact şi fără cazier. Semnezi regia şi trebuie să-ţi spun că domnul maior Demetru aşteaptă foarte mult de la tine.

Trage un gât copios din termosul cu "cafea", îşi şterge tacticos buzele.

— Auzi, Superman, lasă miştoul şi zi-i ce vrea ăla!

— Ţi-am zis. Tam-tam în jurul Ninei. Presupune că Zmeul va profita de vânzoleală ca s-o înghesuie. Înghesuind-o, se deconspiră. Noi suntem pe fază şi îl umflăm automat.

— Adică, ne jucăm de-a "te-am zărit printre morminte"! Păcatul major al lui Mister Major e că-i crede pe absolut toţi mai proşti ca el. Are şi banditul atâta minte ca să-şi dea seama că ţinţirimul va fi înţesat de sticleţi şi canari{66}. În locul lui, tot singură aş încerca s-o prind şi acasă...

— Ca să te citez, e probabil îndeajuns de intuitiv ca să-şi închipuie că imobilul are santinele.

— Dar şi un acoperiş, Herculache, tată! Un acoperiş de pe care, cu o bucată de frânghie, se poate face un plonjon frumuşel pe balconul Coanei Aurica.

— Chestia asta ai citit-o în Evenimentul Zilei. Cum o ia pe urmă înapoi la deal? Sau o fi fost la vânătorii de munte! Cred că te ocupi cam mult de "o anumită parte a presei"...

— Am stabilit că nu facem politică... Alo! Unde te grăbeşti?

— La dame!

— Mă rog, credeam că te-ar interesa o şuetă cu amicul Voicu.

Mă opresc ca fulgerat din drum:

— Sinuzită?! Unde e?

Babuinul jubilează, sigur de efect:

— Cum ieşi matale, prima uşă pe stânga.

— Unde naiba l-ai pescuit?!

Exultă şi încă n-a ajuns la capăt. Dacă o ţine tot aşa, în următoarele cinci secunde, plesneşte.

— Acolo unde matale nu ţi-ar fi trecut prin minte să-l cauţi...

— La Catedrala Metropolitană?

— Altă dată. Hai, că tipul ne aşteaptă!

— Atunci, de ce m-ai ţinut aiurea la gargară?

Îşi compune o mască de lehamite:

— N-ai tu prea mulţi centimetri, în schimb eşti fraier cât plopul. L-am lăsat să mediteze! Să-şi imagineze!! Să fiarbă!!!

Dau buzna în biroul alăturat. Rămân stană de piatră în prag. Locotenentul Ene e K.O. Lângă cuier, fereastra larg deschisă. Mă răsucesc spre Bădoiu:

— Să fiarbă, ziceai? Uite că a dat în foc...

***

Reflex, ne repezim la fereastră. De parcă ne-am aştepta să-l vedem pe Sinuzită, să se scuze că a plecat fără să spună la revedere. Biroul e la etajul I, calculez circa cinci metri până jos. Pentru un tânăr cu oarecare condiţie fizică, plonjonul pe geam nu-i o performanţă fantastică. În filme, băieţii se aruncă din zgârie-nori în zgârie lună dezinvolt şi în ritm de tango.

Sub ferestre, câteva brazde de gazon. După urmele lăsate, ne dăm imediat seama că Voicu s-a accidentat în cădere. Un pas e adânc, celălalt — superficial şi târât. Maşină n-avea la dispoziţie, de vreme ce venise escortat de Babuin, înseamnă că a prins din zbor un taxi. Sau a reuşit să ajungă la staţia din apropiere. Tot fără la revedere, Bădoiu zboară pe uşă.

Ene deschide ochii. Îi dau bună ziua şi îmi răspunde mecanic. Nu mai trebuie să povestească ce i s-a întâmplat, se vede cu ochiul liber. O singură secundă în care a uitat regula şi s-a întors cu spatele spre Sinuzită. Se mai ştia şi "acasă", în siguranţă...

În ce-l priveşte pe ex-amantul