Ninei, e mai primejdios decât mi-aş fi imaginat. Ai nevoie de ceva curaj ca să spargi capul unui sticlete în incinta Poliţiei, cu o uşă care se poate deschide în orice clipă, iar apoi să te arunci cu capul în jos, în mijlocul unei străzi aglomerate. Mai trebuie să fii implicat până în gât, ca să-ţi asumi un astfel de risc. Deduc că Voicu e unul din pălmaşii de bază ai marelui boss — Ţeastă sau poate altul. Până acum, echipa numără trei membri. Ei doi şi "Richard Gere". Dacă-s mai mulţi, o să avem migrene din cauza sporului de eficienţă al unui grup infracţional numeros. În schimb, cresc considerabil şansele de a-i depista. Chestiune de abecedar, complicii şi femeile au semnat, de regulă, actul de deces al marilor delincvenţi.

Şapte seara. Găsesc anevoie loc de parcare. Ginitorul nostru bea o turcească la terasa din coasta imobilului. Locu-i bun, are perspectivă, dar, din păcate, nu "durează". Cât poţi să tragi de o cafea, fără să trezeşti suspiciuni? În fine, se descurcă el...

Mă opresc să cumpăr câteva pachete de ţigări pentru Nina. Sechestrată la domiciliu, s-ar putea să fie în criză... Mă întâmpină cu un surâs luminos. Chiar dacă raportat la circumstanţe termenu-i deplasat, e fericită că mă vede. Toată în negru, minionă şi fragilă, seamănă cu un pui de cioară drăgălaş. Se simte că a băut şi încă mai ţine paharul în mână. O impresionează faptul că m-am gândit la ţigări.

— Totdeauna am ştiut că eşti băiat bun, Cap Bob. Ţii minte când m-ai umflat prima oară? N-aveam încă treisprezece ani...

— Cum să nu ţin minte? Furai pantofi la Victoria!

Râdem amândoi. Condiţiile erau propice, sistemul ingenios. Acuta criză de bunuri de larg consum de pe vremea lui Ceauşescu... Când se aducea încălţăminte de import, îmbulzeala friza demenţialul. Larmă, vociferări, forfotă de mâini avide să apuce, spaima că se termină marfa, vânzătoare zăpăcite de vacarm, cliente isterice... Un coşmar pentru toată lumea! Nu şi pentru Nina, fetiţa cu guleraşul ca o spumă şi obrăjori de cacao cu lapte dimineaţă şi Înger, îngeraşul meu la culcare. Profitând de haos, fura direct de pe tejghea pantoful vizat, expus totdeauna văduv. După un minut sau două, se prezenta de clientă proaspătă, solicitând celălalt pantof:

— ...e mai mare la mama, vreau să zic piciorul stâng, din cauza montului... Uitaţi-o acolo, arăta la întâmplare cu degeţelul murdar de cerneală, doamna cu pălărie de pe scaun. Suferă de inimă...

Astfel al doilea pantof dispărea în ghiozdanul de elevă model. Până să se dezmeticească vânzătoarele, Nina era de mult topită în tumultul străzii. Marfa o vindea, pe urmă, Coana Aurica. Fără nici o investiţie, scotea cam 600-700 de lei la pereche şi ăştia erau bani buni prin anii '80 şi ceva.

Râsul i se alungă brusc şi chipul prinde o expresie speriată:

— Cap Bob, nu ştiu dacă mă înţelegi, nici eu nu mă înţeleg bine... Încerc o senzaţie grozav de ciudată... că-s rătăcită undeva, în deşert... sau că am rămas singura supravieţuitoare după al treilea război mondial. Nu aparţin nimănui... nici mie. Chiar şi viaţa mea cu Helmut îmi pare o poveste auzită de la alţii, despre alţii. N-am punct de sprijin. De unde vin, încotro o iau? Parcă mă aflu în mijlocul unui cerc închis. Poţi să înţelegi aşa ceva?

— Încerc... Ai trecut, mai treci încă prin emoţii mari. Tu te simţi tulburată, pe alţii i-ar fi dat de-a dura! Nu crezi că Mihai, amoraşul tău, te-ar putea ajuta acum?

Îşi ridică iute privirea. Încearcă să ghicească ce ascund, de fapt, cuvintele mele:

— Nu aşteaptă decât să-l chem...

— Ce te împiedică s-o faci?

Îmi îndreaptă o privire laser:

— Face şi el parte din scenariu?

— Nu. M-am gândit la tine, să nu mai fii singură...

— Nu vreau să-l amestec. Nu merită să-l amestec în porcăria asta! E dintr-o familie onorabilă şi cea mai curată fiinţă pe care am întâlnit-o vreodată. Să-şi vadă liniştit de facultate!... Te rog din suflet, lasă-l în pace! Nu ştie nimic, nu te poate ajuta cu nimic. Te implor, Cap Bob!

— Îl iubeşti...

— Am spus-o de la bun început. Spune-mi ce trebuie să fac eu.

Respir adânc, povestea nu-mi place deloc:

— Te-am avertizat că vei fi nadă. Şi te avertizez încă o dată că-i o tentativă foarte riscantă!

— Ţi-am spus că sunt de acord.

— Dacă aşa stau lucrurile, din clipa asta nu mai eşti sechestrată la domiciliu. Poţi să ieşi când vrei... Urmează o chestiune mai delicată. Superiorii mei opinează pentru o înmormântare zgomotoasă, tradiţională din toate punctele de vedere: mobilizare, datini, opulenţă.

Nina zâmbeşte ironic:

— Zi-i publicitate în forţă. Înţeleg! Speraţi ca bandiţii să profite de tevatură. În fond, e treaba voastră, dar numai un cretin n-ar sesiza că-i vorba de o cursă!

— Sunt de acord cu tine şi eşti liberă să refuzi colaborarea...

— Nu, Cap! Oricum, am de gând să-i fac o înmormântare grandioasă. De când mi-o amintesc, doar la asta a visat! Dric cu cai mascaţi, trei popi, colive cât roata carului, pomeni boiereşti... I-am găsit comandul pregătit şi lista cu prietenii ei, la care se gândea cu plăcere că o vor conduce la groapă...

— Ei, lasă-mă!

— Dacă-ţi spun! S-a gândit la absolut totul. Vrea praznic cu lăutari, aşa cum i-a plăcut ei toată viaţa. A stabilit şi repertoriul... Trage cu dinţii de batista mototolită, ochii îi sunt umezi: A fost primul şi ultimul lucru pe care mi l-a cerut când m-am ajuns. Loc de veci dichisit, în cimitir simandicos.

— Deci, Bellu.

Nina râde încetişor:

— Bellu, vezi bine! Un cavou mic pe care ea şi l-a ales. Îi plăcea că n-are igrasie, să n-o tragă la picioare... Suferea cumplit din cauza reumatismului. Nu râde, avea ideile ei despre viaţa de dincolo...

Reflectez că, în condiţiile date, Suliţă va fi servit peste aşteptări.

— E multă lume pe listă?

— Destui. Acum, să văd pe cine mai găsesc, care mai trăieşte. N-am anunţat-o decât pe tanti Lucica.

— Sunteţi rude?

— Nu, aşa îi spun eu, tanti, de când mă ştiu. A fost şi ea meseriaşă, dar n-ai zice. Pe săraca bunica, se cunoştea. Lucica juri că e cocoană. A împiciorat-o un barosan care murea