mai sănătoase şi mai tefere fete pe care le-am întâlnit. Mi-aş pune reputaţia în joc că eşti întreagă la minte.

Cu un zâmbet cam strâmb, Vera spuse:

— Mulţumesc.

— Ei, şi acu, domnişoară Claythorne, nu-mi întorci complimentul?

Vera ezită o clipă, apoi spuse:

— Ai recunoscut, îţi aminteşti, cred, că pentru dumneata viaţa omenească nu e ceva sfânt, totuşi nu te pot vedea ca... ca pe omul care a pus să se înregistreze placa aceea de patefon.

— Exact. Dacă ar fi să comit una sau mai multe crime, aş face-o numai pentru ceea ce aş putea scoate din ele. Acest masacru în masă nu e în obiceiul meu. Bun, va să zică ne eliminăm pe noi şi ne concentrăm asupra celor cinci tovarăşi de prizonierat. Care dintre ei este U. N. Owen? Ei bine, ghicind aşa, fără absolut nimic pe care să mă bizui, aş vota pentru Wargrave!

— Oh! Vera părea surprinsă. Se gândi câteva clipe şi apoi spuse: De ce?

— Greu de spus exact. Dar, ca să încep cu ceva, e bătrân şi a prezidat ani de zile curţi de judecată. Adică, s-a substituit lui Dumnezeu Atotputernicul câteva luni în fiecare an. Asta ţi se poate urca la cap în cele din urmă... Ajungi să te vezi atotputernic, cu puteri de viaţă şi moarte — şi dacă creierul tău are o fisură, s-ar putea să vrei să faci un pas înainte şi să devii Justiţiar, un fel de Judecător Extraordinar.

— Da, cred că e posibil... spuse rar Vera.

— Dar dumneata pentru cine votezi?

— Pentru doctorul Armstrong, răspunse ea fără nici o ezitare.

Lombard fluieră încet:

— Doctorul? Ştii, l-aş fi pus ultimul dintre toţi.

Vera dădu din cap:

— Oh, nu! Două dintre morţi au fost provocate prin otrăvire. Asta indică mai degrabă un doctor. Şi apoi, nu poţi trece cu vederea că singurul lucru pe care ştim absolut că l-a luat nevasta lui Rogers este somniferul dat de el!

— Da, e adevărat, recunoscu Lombard.

Vera insistă:

— Dacă un doctor ar înnebuni, ar trebui să treacă mult timp până când cineva ar începe să bănuiască. Şi apoi, doctorii lucrează prea mult, şi fac e-forturi prea mari...

— Da, dar mă îndoiesc că l-ar fi putut ucide pe Macarthur. N-ar fi avut vreme în intervalul acela scurt cât l-am lăsat singur... nu... afară doar dacă n-a fugit iepureşte până acolo şi înapoi, dar mă îndoiesc că e într-o formă atât de bună ca să facă asta şi să nu arate nici un semn de oboseală.

— N-a făcut-o atunci. A avut mai târziu prilejul.

— Când?

— Când s-a dus să-l cheme pe general la masă.

Philip scoase din nou un fluierat uşor. Spuse:

— Aşa, va să zică crezi că a făcut-o atunci? Îţi trebuie mult sânge rece pentru asemenea ispravă.

Vera spuse nerăbdătoare:

— Dar ce risca? Este singurul om de aici care are cunoştinţe medicale. Poate declara sub jurământ că generalul era mort de o oră... şi cine-l poate contrazice?

Philip se uită gânditor la ea.

— Ştii, spuse, nu-i o idee rea. Mă întreb...

 

 

II

 

— Cine este, domnule Blore? Asta vreau să ştiu: cine este?

Faţa lui Rogers era chinuită. Mâinile îi stăteau încleştate pe bucata de piele de lustruit pe care o ţinea în mână.

Ex-inspectorul Blore expuse:

— Ehei, omule, tocmai asta e întrebarea!

— Unul dintre noi, a zis domnul judecător. Dar cine anume? Asta vreau să ştiu. Cine e diavolul cu chip de om?

— Asta, spuse Blore, am vrea s-o ştim cu toţii.

— Dar aveţi o părere, domnule Blore, spuse Rogers cu şiretenie. Aveţi o părere, nu-i aşa?

— S-ar putea să am, admise Blore. Dar asta nu înseamnă că ştiu ceva sigur. S-ar putea să greşesc. Tot ce pot să spun e că, dacă am dreptate, persoana în chestiune este un tip foarte stăpân pe sine... foarte, zău aşa.

Rogers îşi şterse fruntea de transpiraţie. Spuse răguşit:

— E ca într-un coşmar, asta e.

Blore rosti, uitându-se la el cu curiozitate:

— Dumneata ai vreo părere, Rogers?

Valetul dădu din cap şi vorbi răguşit:

— Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Şi asta mă scoate din minţi... de frică. Fiindcă n-am nici o idee...

 

 

III

 

Doctorul Armstrong spuse cu violenţă:

— Trebuie să scăpăm de aici... trebuie... trebuie. Cu orice preţ!

Judecătorul Wargrave se uita gânditor pe fereastra salonului. Se juca cu şnurul de la ochelari.

— Nu afirm, desigur, că m-aş pricepe să ghicesc cum va fi vremea, spuse el. Dar aş spune că e foarte puţin probabil să ajungă aici o barcă — chiar dacă s-ar cunoaşte situaţia în care ne aflăm — în mai puţin de 24 ore; şi atunci, numai dacă stă vântul.

Doctorul Armstrong îşi lăsă capul în mâini şi gemu:

— Şi între timp, putem fi ucişi cu toţii în pat?

— Sper că nu, zise judecătorul Wargrave. Trebuie să luăm toate precauţiile posibile pentru ca un asemenea lucru să nu se întâmple.

Doctorului Armstrong îi trecu prin minte că un bătrân ca judecătorul ţinea mai mult la viaţă decât un tânăr. Se minunase adeseori de acest fapt în cariera sa profesională. Uite-l pe el, mai tânăr cu vreo douăzeci de ani decât judecătorul, şi totuşi cu un simţ de autoconservare mult inferior.

Judecătorul Wargrave se gândea: "Ucişi în pat! Doctorii ăştia sunt toţi la fel — gândesc în clişee. O inteligenţă de duzină."

— Nu uita că sunt de pe acum trei victime, spuse doctorul.

— Desigur. Dar nu trebuie să neglijezi faptul că erau complet nepregătiţi pentru atac. Noi suntem preveniţi.

Doctorul Armstrong spuse amar:

— Ce putem face? Mai devreme sau mai târziu...

— Cred, începu judecătorul Wargrave, că sunt câteva lucruri pe care le putem face.

— N-avem nici măcar o idee cine ar putea fi...

Judecătorul îşi mângâie bărbia şi murmură:

— O, ştii, eu n-aş spune asta.

Armstrong îl privi ţintă:

— Vrei să spui că dumneata ştii?

Judecătorul Wargrave spuse prudent:

— Dacă-i vorba de dovezi concrete, aşa cum se cer la tribunal, recunosc că n-am nici una. Dar mi se pare, revăzând întreaga afacere, că o anumită persoană este indicată foarte clar. Da, aşa cred.

Armstrong se uită ţintă la el. Spuse:

— Nu înţeleg.

 

 

IV

 

Domnişoara Brent urcă sus în dormitor.

Îşi luă Biblia şi se aşeză lângă fereastră. O deschise. Apoi, după o clipă de ezitare, o lăsă la o parte şi se duse