spre măsuţa de toaletă. Dintr-un sertar scoase un carnet cu coperţi negre.

Îl deschise şi începu să scrie:

S-a întâmplat ceva îngrozitor. Generalul Macarthur a murit. (Vărul lui e căsătorit cu Elsie Macpherson.) Nu mai încape nici o îndoială că a fost omorât. După dejun, judecătorul ne-a spus câteva lucruri foarte interesante. E convins că ucigaşul e unul dintre noi. Asta înseamnă că unul dintre noi e posedat de diavol. O bănuiam. Care dintre noi este? Toţi se întreabă. Dar numai eu ştiu...

Stătu câtva timp nemişcată. Privirea îi deveni vagă şi ceţoasă. Creionul îi juca ameţit între degete. Cu litere mari de tipar, tremurate şi risipite, scrise:

NUMELE UCIGAŞULUI ESTE BEATRICE TAYLOR...

Închise ochii.

Deodată, cu o tresărire, se trezi. Se uită la carnet. Cu o exclamaţie mânioasă, trase câteva linii peste literele inegale, strâmbe, ale ultimei propoziţii.

Spuse cu glas şoptit:

— Am scris eu asta? Eu? Înseamnă că încep să înnebunesc...

 

 

V

 

Furtuna creştea. Vântul urla izbindu-se de casă.

Toată lumea era în salon. Stăteau îngrămădiţi cât mai aproape unul de altul. Şi, pe furiş, se observau.

Când Rogers aduse tava cu ceai, tresăriră cu toţii. Rogers întrebă:

— Să trag perdelele? O să fie ceva mai plăcut.

Primind aprobarea, trase perdelele şi aprinse luminile. Camera păru deodată mai veselă. Umbrele se mai risipiră. Sigur, până mâine furtuna o să treacă şi o să vină cineva — o să vină o barcă...

— Turnaţi dumneavoastră ceaiul, domnişoară Brent? întrebă Vera Claythorne.

Femeia mai în vârstă răspunse:

— Nu, toarnă-l dumneata, draga mea. Ceainicul ăla e prea greu. Şi mi-am rătăcit două gheme din lâna mea gri de croşetat. Sunt tare necăjită...

Vera se duse spre masa de ceai. Se auzi zgomotul şi clinchetul voios al porţelanului. Reveneau iarăşi la normal.

Ceai! Binecuvântatul ceai de după-amiază. Philip Lombard spuse ceva hazliu. Blore răspunse. Doctorul Armstrong povesti o anecdotă. Judecătorul Wargrave, care de obicei detesta ceaiul, sorbea încântat.

În această atmosferă relaxată apăru Rogers.

Era tulburat. Vorbi nervos, cam fără şir:

— Scuzaţi-mă, vă rog... dar ştie cineva... ce s-a întâmplat... cu perdeaua de la baie?

Lombard ridică brusc capul:

— Perdeaua de la baie? Ce dracu vrei să spui, Rogers?

— Nu mai e, domnule, a dispărut. Am fost peste tot să trag toate perdelele, iar cea din baie nu mai era acolo.

— Azi dimineaţă era acolo? întrebă judecătorul Wargrave.

— O, da, domnule!

— Ce fel de perdea era? se interesă Blore.

— Dintr-o pânză impermeabilă, de un roşu aprins, domnule. Se asorta cu faianţa roşie.

— Şi a dispărut? întrebă Lombard.

— A dispărut, domnule.

Se priviră unii pe alţii.

Blore spuse greoi:

— Ei, şi la urma urmei, ce-i cu asta? E o nebunie... dar toate sunt aşa. Oricum, n-are importanţă... Nu poţi să omori pe nimeni cu o perdea. Uită povestea asta.

— Da, domnule. Mulţumesc domnule, spuse Rogers.

Ieşi închizând uşa în urma lui.

În cameră, vălul groazei se lăsase din nou.

Iar se observau unul pe altul pe furiş.

 

 

VI

 

Veni şi ora mesei. Mâncară, se strânse masa. Fusese o masă simplă, mai ales din conserve.

Pe urmă, în salon, tensiunea era aproape prea mare ca să poată fi suportată.

La ora nouă, Emily Brent se ridică în picioare.

— Mă duc să mă culc.

— Şi eu, spuse Vera.

Cele două femei urcară sus. Lombard şi Blore le însoţiră. Stând în capul scărilor, cei doi bărbaţi le văzură intrând fiecare în camera ei şi închizând uşa. Auziră zgomotul a două zăvoare trase şi a două chei răsucindu-se în broască.

Blore spuse cu un rânjet:

— Nu mai e nevoie să le spui să-şi încuie uşa!

— Ei, cel puţin noaptea n-au de ce să se teamă, zise Lombard.

Începu să coboare şi celălalt îl urmă.

 

 

VII

 

După o oră, urcară să se culce şi cei patru bărbaţi. Urcară toţi, împreună. Din sufragerie, unde aranja masa pentru dimineaţă, Rogers îi văzu urcând. Îi auzi oprindu-se pe palierul de deasupra.

Apoi se auzi vocea judecătorului:

— Nu e nevoie, cred, domnilor, să vă sfătuiesc să vă încuiaţi uşa.

— Mai mult, puneţi chiar un scaun în faţa uşii. Există mijloace de a se deschide uşile pe dinafară, spuse Blore.

— Dragul meu Blore, necazul cu dumneata e că ştii prea multe! murmură Lombard.

Judecătorul spuse grav:

— Noapte bună, domnilor. Să ne vedem toţi cu bine dimineaţă!

Rogers ieşi din sufragerie şi se furişă puţin pe scări. Văzu patru siluete intrând pe patru uşi, auzi răsucindu-se patru chei şi zgomotul a patru zăvoare.

Dădu dlin cap.

— E în regulă, murmură.

Se înapoie în sufragerie. Da, totul era pregătit pentru dimineaţă. Ochii i se opriră pe suportul de sticlă din mijlocul mesei şi pe cele şapte figurine de porţelan.

Un rânjet brusc îi transformă faţa. Murmură:

— O să am grijă să nu mai facă nimeni vreo poznă în noaptea asta.

Traversând camera, încuie uşa de la cămară. Apoi, ducându-se spre cealaltă uşă care da spre hol, o trase, o încuie şi puse cheia în buzunar. Pe urmă, stingând luminile, se grăbi în sus pe scări spre noul lui dormitor.

Aici nu exista decât o singură posibilitate de ascunzătoare, şifonierul cel mare, şi se uită în el imediat. Apoi, încuind uşa şi trăgând zăvorul, se pregăti de culcare.

Îşi spuse:

"N-o să mai umble nimeni la negrii ăia în noaptea asta. Am avut eu grijă..."

 

 

 

Capitolul al unsprezecelea

 

I

 

Philip Lombard obişnuia să se trezească în zori. La fel se întâmplă şi în dimineaţa aceea. Se ridică în cot şi ascultă. Vântul se mai potolise parcă, dar sufla încă. Nu auzea căzând ploaia...

La ora opt, vântul bătea mai tare, dar Lombard nu-l auzea. Adormise din nou.

La nouă şi jumătate stătea pe marginea patului uitându-se la ceas. Îl duse la ureche. Apoi buzele i se desfăcură în acel zâmbet curios, ca de lup, care-i era caracteristic.

Spuse foarte încet:

— Cred că e timpul să fac ceva.

La zece fără douăzeci şi cinci bătea la uşa încuiată de la camera lui Blore.

Acesta deschise cu prudenţă. Avea părul ciufulit şi ochii încă tulburi de somn.

Philip Lombard spuse afabil:

— Ai dormit douăzeci şi patru de ore? Ei, asta arată că ai conştiinţa curată.

— Ce s-a întâmplat? întrerupse Blore scurt.

Lombard răspunse:

— Te-a chemat cineva... sau ţi-a adus ceaiul? Ştii cât e ceasul?

Blore se uită peste umăr la un mic ceas de voiaj de lângă pat.

— Zece fără douăzeci şi cinci! N-ai crede că am putut să dorm atât. Unde-i