decât muncitori pe şantier); unul dintre deţinuţi a fost întrebat, în prezenţa autorităţilor canalului: „Vă iubiţi canalul? Iubiţi munca pe care o faceţi? Credeţi că aici, pe şantier, felul dumneavoastră de a fi s-a schimbat îu bine? Se preocupă conducerea îndeajuns de condiţiile de viaţă ale deţinuţilor?”, întrebări au fost multe, dar toate cu acelaşi iz şi toate aruncate peste bastingaj, şi toate în prezenţa autorităţilor, şi toate numai pe parcursul ecluzării vaporului. După călătorie, 84 de scriitori au reuşit, într-un fel sau altul, să se eschiveze de la opera colectivă iniţiată de Gorki (dar poate că vor fi scris altundeva versuri şi reportaje entuziaste), însă restul de 36 au alcătuit un colectiv de autori. La capătul unei munci intense, desfăşurate în toamna şi iarna anului 1933, ei au pus pe masa editurii această operă cu adevărat unică.

  Cartea a fost editată ca pentru eternitate, să citească posteritatea şi să se minuneze. Dar un fatal concurs de împrejurări a făcut ca, după doi-trei ani, majoritatea conducătorilor glorificaţi în text şi imortalizaţi în fotografiile incluse în volum să fie demascaţi ca duşmani ai poporului. Bineînţeles, întreg tirajul a fost scos din biblioteci şi distrus. Mulţi deţinători individuali au distrus, la rândul lor, cartea în 1937, neavând chef să încaseze pentru ea nişte ani de puşcărie. Foarte puţine exemplare au rămas intacte şi speranţe de reeditare nu există: cu atât mai greu apasă pe umerii noştri sarcina de a nu lăsa să se piardă, pentru compatrioţi, ideile directoare şi faptele cuprinse în această operă. Drept este şi să păstrăm, pentru istoria literaturii, numele autorilor. Fie şi numai pe acestea: Maxim Gorki.

  — Viktor Şklovski11.

  — Vsevolod Ivanov12.

  — Vera Inber13.

  — Valentin Kataev14.

  — Mihail Zoşcenko15. – Lapin16 şi Haţrevin.

  — L. Nikulin17.

  — Kornei Zelinski18.

  — Bruno lasenski19 (capitolul „Să zdrobim definitiv duşmanul de clasă”).

  — E. Gabrilovici20. – A. Tihonov21.

  — Alexei Tolstoi.

  — K. Finn22.

  Necesitatea acestei cărţi pentru deţinuţii care au construit canalul este explicată de Gorki în felul următor: „Ostaşii armatei canalului* nu au bagajul trebuincios de cuvinte” pentru a exprima simţămintele complexe ale reforjării, or, scriitorii au un asemenea bagaj, şi vor să le dea o mână de ajutor. Aceeaşi necesitate, de data asta pentru scriitori, este explicată astfel: „După ce au văzut canalul… Mulţi oameni de litere s-au reîntors cu o încărcătură emoţională deosebită, ceea ce va exercita o influenţă foarte benefică asupra muncii lor… Acum, în literatură îşi va face apariţia o stare de spirit care o va împinge înainte, ridicând-o la nivelul măreţelor noastre înfăptuiri” (s. N.

  — A. S. Acest nivel e sesizabil până astăzi în literatura sovietică). Cât despre necesitatea cărţii pentru milioanele de cititori (dintre care mulţi nu vor întârzia să ajungă pe Arhipelag), ea era de la sine înţeleasă.

  Dar care este punctul de vedere al colectivului de autori asupra subiectului? Îutâi de toate, convingerea că toate sentinţele erau drepte şi că toţi cei expediaţi la canal erau vinovaţi. Ba cuvântul „convingere” e prea sărac: pentru autori, o asemenea problemă n-ar trebui nici să se pună, necum să mai fie şi discutată. Pentru ei, totul e clar ca lumina zilei. Punându-şi la bătaie tot repertoriul de cuvinte şi imagini, ei încearcă să ne inculce toate legendele mizantropice ale anilor ’30. Cuvântul „sabotor” e văzut de autori ca esenţă a condiţiei inginereşti. Şi agronomii care se pronunţaseră împotriva însămân-ţărilor premature (îu zăpadă, poate, sau în mocirlă?), şi irigatorii care aduseseră apa îu Asia -Centrală erau, în ochii lor, sabotori ireductibili, în toate capitolele cărţii, aceşti scriitori vorbesc despre breasla inginerilor numai cu condescendenţă, ca despre o specie tarată şi de joasă condiţie. La pagina 125, cartea învinuieşte o bună parte a inginerimii prerevolufionare de şarlatanie. Asta nu mai e o acuzaţie individuală. Nicidecum. (Să înţeleg^M că inginerii sabotaseră şi ţarismul?) Şi aceste lucruri sunt scrise de taste oameni dintre care niciunul nu e capabil măcar să extragă o simplă şâdăcină pătrată (ceea ce fac, la circ, unii cai).

  Autorii ne repetă toate zvonurile aiuristice ale acelor ani, dându-le drept certitudini istorice: în cantinele uzinale, muncitoarele sunt otrăvite cu şoricioaică; dacă într-un sovhoz laptele se acreşte, avem de a face nu cu o indolenţă prostească, ci cu un plan al duşmanului de a face ţara să crape de foame (textual), într-o manieră generalizantă şi impersonală, ei scriu despre un sinistru şi colectiv chiabur, care „s-a strecurat în fabrică şi aruncă un şurub în strung”. Ce vreţi, avem în faţă nişte cunoscători ai sufletului omenesc, cărora le e uşor să-şi imagineze aşa ceva: scapă omul, prin cine ştie ce minune, de deportarea în tundră, fuge la oraş, ajunge, printr-o minune şi mai mare – când deja era muritor de foame – într-o fabrică şi uite că, în loc să-şi hrănească familia, aruncă un şurub în strung!

  Dimpotrivă, autorii nu pot şi nu vor să-şi stăpânească admiraţia faţă de diriguitorii lucrărilor de la canal, amploiaţi pe care, în pofida faptului că e vorba de anii ’30, continuă cu îndărătnicie să-i numească cekişti23, silindu-ne şi pe noi să folosim acest termen. Ei se arată entuziasmaţi nu numai de inteligenţa, voinţa şi organizarea lor, ci şi de esenţa lor umană superioară, privindu-i ca pe nişte făpturi nemaivăzute. Semnificativ este, între altele, episodul cu lakov Rappoport. Potrivit autorilor, acest student avorton al Universităţii din Derpt, evacuat la Voronej şi devenit, în noua patrie, vicepreşedinte al Cekăi guberniale, iar apoi director adjunct al întregului Belomorstroi, inspectând şantierul, rămâne nemulţumit de felul cum muncitorii împingeau roabele şi-i pune inginerului coordonator nimicitoarea întrebare: îţi mai aminteşti cât face cosinus de patruzeci şi cinci de grade? Inginerul, uluit şi ruşinat de erudiţia lui Rappoport, îşi corijază de îndată indicaţiile lui de sabotor şi împingerea roabelor începe să se desfăşoare la un înalt nivel tehnic. Prin asemenea anecdote, autorii nu numai că-şi condimentează artistic expunerea, dar ne şi înalţă pe crestele ştiinţei.

  Şi cu cât amploiatul ocupă un post mai înalt, cu atât