mai admirativ e descris de autori. Laude nemăsurate i se aştern la picioare şefului GULag-ului, Matvei Bermann*; multe elogii entuziaste îi revin lui Lazăr Kogan, fost anarhist, trecut în 1918 în tabăra bolşevicilor învingători – unde şi-a dovedit loialitatea ca şef al Serviciului Special al Armatei a 9-a, apoi ca adjunct al comandantului trupelor OGPU, unul din organizatorii GULag-ului – şi ajuns acum şef al întregului şantier Belomorstroi. Cu atât mai mult autorii nu pot decât să-şi însuşească aprecierile tovarăşului Kogan la adresa comisarului de fier: „Tovarăşul lagoda este marele nostru conducător, îndrumătorul nostru de zi cu zi.” (Asta a dus cartea la pieire mai mult ca orice! Osanalele la adresa lui Heinrich lagoda şi portretul lui au fost rupte chiar şi din exemplarul ce ni s-a păstrat, şi a trebuit să umblăm mult şi bine după fotografia comisarului de fier.)

  Şi mai abitir cultivau acest ton broşurile editate în lagăr. De pildă: „La ecluza nr. 3 au sosit oaspeţi de seamă (portretele lor atârnau în fiecare baracă) – tovarăşii Kaganovici, lagoda şi Bermann. Oamenii au început să lucreze mai cu sârg. Acolo sus se zâmbea, şi zâmbetul acela li s-a transmis sutelor de oameni ce lucrau la groapa de fundaţie.” *. – Ca şi în cântecele agreate de autorităţile lagărului: „însuşi lagoda ne-ndrumă şi ne-nvaţă… Cu mână sigură şi ochi pătrunzător.”

  Extazul general faţă de regimul de viaţă din lagăr îi conduce pe autori la panegiricul ce urmează: „în orice colţ al Uniunii te-ar arunca soarta, fie şi într-o aşezare îndepărtată şi obscură, vezi cum fiecare organizaţie a OGPU poartă pecetea ordinii,… Exactităţii şi conştiinciozităţii.” Dar ce organizaţie a OGPU e aceea care a ajuns în fundul Rusiei? – Numai lagărul. Lagărul ca făclie a progresului – iată nivelul izvorului nostru istoric.

  Asupra chestiunii s-a pronunţat şi patronul ediţiei. Luând cuvântul la ultima întâlnire a constructorilor de la Belomorstroi, ţinută la 25.08.33 în oraşul Dimitrov (se mutaseră deja la Volgokanal), Gorki a spus: „Urmăresc încă din 1928 felul cum OGPU îi reeducă pe oameni.” (Asta înseamnă înainte de Solovki, înainte de băiatul împuşcat: de cum pusese piciorul în Uniune, şi începuse să urmărească.) Şi, abia stăpânindu-şi lacrimile, s-a adresat cekiştilor prezenţi: „Draci împieliţaţi, nici nu ştiţi ce aţi făcut…” Şi autorii observă: la care cekiştii au zâmbit numai. (Ei ştiau foarte bine ce făcuseră…) Despre modestia excesivă a cekiştilor, Gorki scrie şi în cuprinsul cărţii. (Această aversiune a lor pentru publicitate e, într-adevăr, o particularitate înduioşătoare.)

 

  * I. Kuzemko, 3 -i şliuz, (Ecluza a 3-a), Editura Secţiei cultural-educative din Dmitlag, 1935. „A nu se difuza în afara lagărului”. Pentru raritatea ediţiei, se poate recomanda şi o altă combinaţie: Kaganovici, lagoda şi Hruşciov inspectează lagărele de la Belomorkanal, D. D. Runes, Despotism, NY, 1963, p. 262.

  Autorii colectivi nu se mulţumesc să treacă sub tăcere decesele de la Belomorkanal, altfel spus, nu se mulţumesc să aplice reţeta laşă a jumătăţilor de adevăr, ci scriu negru pe alb (p. 190) că nimeni nu moare pe şantier. (Pesemne, modul lor de calcul e următorul: o sută de mii la începutul lucrărilor, o sută de mii la sfârşit Prin urmare, toţi sunt vii. Se scapă din vedere doar convoaiele înghiţite de şantier în două ierni cumplite. Dar asta e deja de nivelul cosinusului acelor ingineri potlogari.)

  Autorii nu cunosc nimic mai însufleţitor decât această muncă de lagăr, în munca silită ei văd una din formele cele mai înalte ale creaţiei pasionate şi conştiente. Iată baza teoretică a reeducării: „Infractorii sunt un produs al condiţiilor mizere din trecut, dar ţara noastră e frumoasă, puternică şi mărini-moasă, trebuie s-o înfrumuseţăm”. Dacă ar fi să le dăm crezare, toţi aceşti oameni aduşi cu forţa la canal nu şi-ar fi găsit niciodată drumul în viaţă dacă guvernanţii nu le-ar fi poruncit să unească Marea Albă cu Marea Baltică. Căci, nu-i aşa, „materia primă umană se prelucrează mult mai anevoios decât lemnul”. – Ce limbă! Ce profunzime! Cine a spus asta?

  — Gorki o spune într-un pasaj din carte, veştejind „păienjenişul de vorbe goale al umanismului”. Iar Zoşcenko, din străfundurile meditaţiei, scrie: „Reforjarea nu e dorinţa de a trage şi a scăpa (existau, totuşi, asemenea suspiciuni?

  — A. S.), e realmente o schimbare de mentalitate, mândria de a fi constructor”. O, inginer al sufletului omenesc! Ai împins vreodată o roabă, şi cu raţie disciplinară pe deasupra…?

  Această carte demnă de cea mai înaltă stimă, o glorie a literaturii sovietice, ne va sluji drept ghid în reflecţiile noastre despre canal.

  Cum se face că pentru cea dintâi mare construcţie a Arhipelagului a fost ales Belomorkanal-ul? Să fi fost constrâns oare Stalin de o necesitate economică ori militară imperioasă? În faţa obiectivului finalizat, ne încumetăm să răspundem răspicat că nu. Să -l fi devorat într-atât nobilul spirit al competiţiei, încât să se ia la întrecere cu Petru cel Mare, care şi-a târât la propriu flota pe acest traseu24, ori cu împăratul Pavel, sub domnia căruia fusese avansată pentru întâia oară ideea construirii unui asemenea canal? Mai mult ca sigur, înţeleptul înţelepţilor habar n-avea de toate astea. Ceea ce voia Stalin era să aibă undeva un mare şantier unde lucrările să fie făcute de către deţinuţi, care să înghită multe mâini de lucru şi multe vieţi (surplusul rezultat după deschiaburire), care să ofere siguranţa unei uriaşe camere de gazare, dar să fie mai ieftină şi care, în acelaşi timp, să lase istoriei un grandios monument al domniei lui, ceva de genul piramidelor, în perimetrul lui istoric favorit, Orientul sclavagist, de la care Stalin a supt cel mai mult în viaţă, era la mare preţ ideea de a construi canale gigantice. Şi eu aproape că văd aievea cum, privind cu drag harta Nordului Rusiei europene, unde era concentrată la vremea aceea cea mai mare parte a lagărelor, Stăpânul a trasat, în centrul acestui ţinut, cu vârful muştiucului pipei, o linie de la mare la mare.

  O dată construcţia anunţată, ea trebuia declarată neapărat urgentă. Căci în ţara noastră nu