se făcea în acei ani nimic neurgent. Dacă n-ar fi fost urgentă, nimeni n-ar fi crezut în însemnătatea ei vitală, or, toată lumea, până şi deţinuţii, murind sub roaba răsturnată, trebuia să creadă în această însemnătate. Dacă n-ar fi fost urgentă, ei n-ar fi murit şi n-ar fi curăţat terenul pentru noua societate.

  „Canalul trebuie să fie construit într-un termen scurt şi să coste ieftin -aceasta e indicaţia tovarăşului Stalin.” (Or, cine a trăit în acei ani ştie ce însemna o Indicaţie a Tovarăşului Stalin!) Douăzeci de luni! – Iată cât le-a dat Marele Conducător infractorilor săi şi pentru canal, şi pentru reeducare: din septembrie 1931 până în aprilie 1933. Nici măcar doi ani întregi nu le-a putut da, într-atât era de grăbit. Canalul Panama, în lungime de 80 km, s-a construit îu 28 de ani, Suezul – de 160 km, în 10 ani, Canalul Marea Albă-Marea Baltică – în mai puţin de 2 ani. Nu e ispititor? Trebuiau dislocaţi două milioane şi jumătate de metri cubi de sol stâncos, iar ansamblul lucrărilor de terasament urma să atingă 21 milioane de metri cubi. Plus aglomerările de pietre eratice din teren. Plus mlaştinile. Şapte ecluze pe „Scara Poveneţ”, douăsprezece ecluze la coborârea spre Marea Albă. 15 baraje, 12 guri de evacuare, 49 de diguri, 33 de canale secundare. Lucrări de betonare – 390 mii de metri cubi, cofraje – 921 de mii de metri cubi. * Şi nici o legătură cu Dneprostroi25-ul, pentru care s-a acordat un termen lung şi valută. Belomorstroi-ul a fost încredinţat OGPU şi nu va primi nici o copeică valută!”

  Totul devine, sub ochii noştri, din ce în ce mai clar: canalul le este atât de necesar lui Stalin şi ţării, încât nu i se va acorda nici o copeică valută. Vor lucra acolo, simultan, o sută de mii de deţinuţi – ce capital ar putea fi mai preţios? Şi în douăzeci de luni să predaţi canalul! Nici o zi în plus!

  Măcar îţi poţi descărca furia pe aceşti ingineri sabotori. Inginerii spun: trebuie construit în beton. Răspunsul cekiştilor: n-avem când. Inginerii: avem nevoie de mult fier. Cekiştii: puneţi lemn în loc! Inginerii: avem nevoie de tractoare, macarale, maşini pentru construcţii! Cekiştii: nu veţi primi nimic din toate astea, nici o copeică valută, faceţi totul manual!

  E ceea ce cartea numeşte „îndrăzneaţă formulare cekistă a sarcinilor tehnice”. * Cu alte cuvinte, cosinusul lui Rappoport… (în paranteză fie spus, îu diferite ediţii ale cărţii acest cosinus e diferit.)

  Suntem atât de grăbiţi, încât pentru acest proiect septentrional aducem oameni din Taşkent, hidrotehnicieni şi specialişti în irigaţii din Asia Centrală (băgaţi la răcoare tocmai la timp). Pentru ei se înfiinţează pe Intrarea Furkasov (în spatele închisorii Bolşaia Lubianka) un Birou de Proiectare Special (din nou „special”, cuvântul lor preferat!). * (între altele, cekistul Ivancenko îl întreabă pe inginerul Jurin: „La ce bun să vă mai bateţi capul, când există proiectul canalului Volga-Don? Construiţi după el.”)

  Bluming.

  Suntem atât de grăbiţi, încât inginerii încep să lucreze la proiect încă înainte de prospectarea terenului! Expediem fulger în Karelia echipe de prospectare. Nici un proiectant n-are voie să iasă din perimetrul biroului, cu atât mai puţin pentru a merge în Karelia (vigilenţă). De unde febrile schimburi de telegrame: ce cotă e aici? Ce sol e acolo?

  Suntem atât de grăbiţi, încât convoaiele cu zeki sosesc unul după altul pe viitorul traseu, unde, însă, uu există nici baracamente, nici aprovizionare, nici unelte, nici un plan exact – ce anume trebuie să facă acolo? Nu există baracamente, în schimb a început deja toamna boreală. Nu există unelte, dar prima lună din cele douăzeci s-a dus. (Plus câteva luni – tuhte din perioada de organizare – care nu vor fi înregistrate nicăieri.)

  Suntem atât de grăbiţi, încât inginerii ajunşi în sfârşit pe traseu nu au liârtie Whatman, liniare, piuueze (!), şi nici măcar lumină în baracamente. Se lucrează la flacăra opaiţelor, ca în războiul civil! – Se extaziază autorii noştri.

  Pe tonul vesel al unor mucaliţi căzuţi în frenezie ni se povesteşte că: nişte femei au venit în rochii de mătase şi -pac! – Se trezesc puse la roabă! Şi „cine cu cine nu se întâlneşte în Tunguda: foşti studenţi, esperantişti, camarazi de arme din gărzile albe”! Camarazii din gărzile albe se întâlniseră deja pe Solovki (ori şi mai devreme, pe ambarcaţiunile cu care au ajuns pe fundul Mării Albe sau al Mării Caspice), dar pentru informaţia că acum studenţii şi esperantiştii primesc şi ei roabe la Belomor trebuie să le mulţumim autorilor. Aproape înecându-se de râs, iată-i pe autori povestindu-ne şi cum din lagărele de la Krosnovodsk, din Stalinabad şi Samarkand sunt aduşi turkmeni şi tadjici cu burnuzuri de Buhara şi turbane: gerurile kareliene -asta da surpriză pentru basmaci!

  Norma zilnică: doi metri cubi de rocă granitică de concasat şi de cărat cu roaba la o sută de metri distanţă! Asta când ninsorile nu mai contenesc şi acoperă tot şantierul, iar roabele se dau de-a berbeleacul la vale, în zăpadă.

  Dar să le dăm cuvântul autorilor: pe scândurile ude, roaba se clătina, se răsturna, „omul cu o asemenea roabă semăna cu un cal între hulube (pp. 112-113); chiar dacă solul nu e stâncos, ci doar îngheţat,” încărcarea unei roabe durează o oră „. Şi o imagine de ansamblu:” Monstruoasa văgăună acoperită de zăpadă era plină de oameni şi bolovani. Oamenii alergau de colo-colo, împiedicâiidu-se de pietroaie. Câte doi, câte trei se aplecau şi, înşfăcând un bolovan, se căzneau să -l ridice de la pământ. Bolovanul nu se clintea. Atunci era chemat un al patrulea, un al cincilea… „Dar iată că le sare în ajutor tehnica gloriosului nostru veac:” Bolovanii din groapa de fundaţie sunt traşi afară cu o plasă atârnată de o funie „, care” se înfăşoară pe un tambur învârtit de un cal! „! Ori un alt utilaj –” cumpăna de lemn” pentru ridicarea pietrelor. Şi alte câteva din primele mijloace mecanice de la Belomorstroi: 5 veacuri în urmă, 15