sale într-un act vor avea premiera la Moscova în cinci săptămâni şi toată lumea nutreşte cele mai fantastice speranţe în privinţa lor. Nu că ar fi cine ştie ce, dar noi nu avem dreptul să spunem acest lucru întrucât este disident. Sau a fost.

Pentru prima oară de când l-am cunoscut pe Barley chipul îi fu luminat de o imensă fericire şi am avut dintr-odată sentimentul că aceasta era personalitatea lui adevărată, ascunsă sub o mască.

— E formidabil în cazul ăsta, spuse el cu plăcerea simplă a cuiva capabil să se bucure de succesul altcuiva. Fantastic! Este exact ceea ce avea nevoie Vitali. Mulţumesc că mi-ai spus, adăugă el dintr-odată întinerit.

Însă chipul său se întunecă din nou şi începu să-şi bea whisky-ul cu sorbituri mici.

— Ei bine, acolo ne-am dus, murmură el vag. Cu cât mai mulţi nebuni, cu atât e distracţia mai mare! Vi-l prezint pe vărul meu. Serviţi-vă cu un corn cu cârnat.

Însă ochii săi, după cum am observat, ca şi vorbele sale, s-au voalat în mod curios, ca şi cum se aştepta la o încercare grea.

M-am uitat de-a lungul mesei. Bob zâmbea, Bob ar zâmbi şi pe patul de moarte, dar cu sinceritatea unui bătrân cercetaş. Clive, în profil, tensionat şi impenetrabil. Walter, nervos ca întotdeauna. Walter, cu capul său inteligent aruncat spre spate, răsucindu-şi un smoc de păr în jurul degetului său arătător umed, în timp ce se uita la plafonul ornamentat, transpirând şi agitându-se pe scaun. Iar Ned, şeful – capabilul şi ingeniosul Ned, Ned lingvistul şi luptătorul, omul de acţiune şi strategul – stând aşa cum stătea de la bun început, în poziţie de drepţi, aşteptând ordinul pe care urma să-l dea. „Unii oameni, m-am gândit eu urmărindu-l, sunt blestemaţi cu prea multă loialitate şi riscă într-o bună zi să nu mai aibă nicio cauză pe care s-o servească.”

 

O casă mare, întortocheată, descria Barley în stilul telegrafic pe care-l adoptase, şindriluită în stil edwardian, verande rococo, o grădină năpădită de bălării, o pădure de mesteceni. Bănci ce putrezeau, un foc de cărbuni, mirosul unui teren de crichet într-o zi ploioasă, iederă.

În jur de treizeci de oameni, majoritatea bărbaţi, în picioare sau stând jos, în grădină, gătind, bând, ignorând ca şi englezii vremea rea de afară. Parcate la marginea drumului, maşini vechi, prăpădite, aşa cum erau şi maşinile englezilor înainte ca Thatcher şi porcii ei plini de bani să vină la cârmă. Oameni cu figuri simpatice, care se exprimau cu uşurinţă, nomenclatura artistică. Şi-a făcut apariţia Nejdanov, urmat de către Barley. Nu s-a întors niciun cap.

— Gazda era poetă. Tamara Nu-ştiu-cum Lesbiană, păr alb, încântătoare. Cu un soţ – redactor-şef al unei reviste de ştiinţă. Nejdanov era cumnatul acestuia. Fiecare era cumnatul cuiva. Lumea literară acolo avea braţul lung. Dacă ai voce şi eşti lăsat să ţi-o foloseşti, îţi găseşti auditoriu.

În arbitrariul memoriei sale, Barley împărţi episodul în trei părţi. Masa de prânz, care a început pe la paisprezece şi treizeci, când a încetat ploaia. Noaptea, care a urmat imediat după masa de prânz şi ceea ce a numit el „ultima picătură”, moment în care s-a întâmplat, ce s-o fi întâmplat nu ştim, şi care, după estimările noastre vagi, a avut loc între orele înceţoşate două şi patru, când Barley, pentru a folosi propriile cuvinte, naviga molcom între Nirvana şi o mahmureală îngrozitoare.

Până să vină masa, Barley s-a plimbat de la un grup la altul, întâi cu Nejdanov, apoi singur, tocându-şi gura cu oricine voia să discute cu el.

— Tocându-şi gura? repetă Clive suspicios, ca şi cum descoperise un viciu necunoscut.

— Trăncănind, Clive, se grăbi Bob să-i explice, amabil ca de obicei. Se trăncăneşte, se mai bea ceva. Nimic grav.

Când s-a anunţat prânzul, continuă Barley, s-au aşezat cu toţii în jurul mesei improvizate pe două capre de lemn. Barley la un cap, Nejdanov la celălalt, iar între ei sticle de vin alb georgian. Toată lumea vorbea în cea mai bună engleză pe care o ştia: dacă adevărul era adevăr, atunci când nu convenea aşa-numitei Mari Revoluţii proletare; dacă ar trebui să ne întoarcem la valorile spirituale ale strămoşilor noştri; dacă perestroika avea vreun efect pozitiv asupra vieţii oamenilor obişnuiţi şi că, dacă voiai să afli ce nu merge bine în Uniunea Sovietică, trebuia doar să încerci să trimiţi un frigider de la Novosibirsk la Leningrad.

Spre iritarea mea, pe care încercam să mi-o ascund, Clive interveni din nou. Ca un individ pe care-l enervau detaliile nesemnificative, dorea nume. Barley se lovi cu palma peste frunte, uitând de ostilitatea faţă de Clive. Nume, Clive, desigur. Dumnezeule! Un individ era profesor la Universitatea de stat din Moscova, dar n-am reuşit să-i prind numele. Altul lucra în domeniul aprovizionării cu materiale chimice. Acesta era fratele vitreg al lui Nejdanov şi îi spuneau toţi Farmacistul. Mai era cineva, un anume Gregor, de la Academia sovietică de ştiinţe, dar n-am fost în stare să-i aflu numele şi cu atât mai puţin specialitatea sa.

— Era vreo femeie la masă? întreba Ned.

— Două, dar nu Katia, spuse Barley, iar Ned, ca şi mine de altfel, a fost vizibil impresionat de rapiditatea percepţiei sale.

— Dar mai era cineva, nu-i aşa? sugeră Ned.

Barley se lăsă uşor pe spate ca să mai bea o gură. Apoi se aplecă în faţă, îşi puse paharul între genunchi, îşi fixă privirea asupra lui cu nasul în jos, ca şi când ar fi încercat să inhaleze înţelepciune din pahar.

— Desigur, desigur, mai era cineva, recunoscu el. Întotdeauna mai este cineva, nu-i aşa? adăugă el enigmatic, dar nu Katia. Altcineva.

Vocea i se schimbase, dar nu mi-am dat seama cum. Avea un timbru mai coborât, o undă de regret sau de remuşcare. Aşteptam ca şi ceilalţi. Cred că toţi am simţit chiar de atunci că se profila ceva extraordinar la orizont.

— Un tip uscăţiv, cu barbă, continuă Barley cu ochii privind în întuneric, ca şi cum l-ar fi întrezărit acum, în sfârşit. Înalt, costum închis, cravată neagră, obraji supţi. De aceea probabil îşi lăsase barbă. Mânecile, prea scurte. Păr negru. Beat.

— Avea vreun nume?

Barley mai scruta încă semiobscuritatea, descriind ceea ce niciunul dintre noi nu putea vedea.

— Goethe, răspunse el în sfârşit. Asemenea poetului. Îi