spuneau Goethe. Vi-l prezint pe distinsul nostru scriitor, Goethe. Putea să aibă cincizeci de ani, putea să aibă optsprezece. Subţirel ca un băieţandru. Cu pete de culoare pe pomeţii obrajilor. Şi cu barbă.

Aşa cum va remarca Ned mai târziu, când avea să pună banda pentru a fi ascultată de către echipă, acesta a fost momentul, tehnic vorbind, când Bluebird şi-a luat zborul. Banda nu relua niciun fel de tăcere apăsătoare sau vreo respiraţie ţinută de către cei din jurul mesei. În schimb, Barley a ales acest moment pentru a se lăsa prins de un acces de strănutat, primul dintre atâtea altele din cursul colaborării noastre. Începea cu câteva strănuturi disparate, care se accelerau până ajungeau o salvă lungă. Apoi se calmau, încetul cu încetul, în timp ce-şi ştergea faţa cu batista şi înjura între spasme.

— Ce porcărie, explică el cerându-şi scuze.

 

— Am fost strălucitor, reluă Barley. N-am făcut niciun pas greşit.

Îşi umpluse din nou paharul, de data aceasta cu apă. Sorbea din el cu mişcări încete, ritmice, ca o pasăre din aceea de plastic care trona printre miniaturi în toate barurile sordide englezeşti, în zilele în care nu fuseseră încă înlocuite cu televizoare.

— Domnul Minune, asta am fost. Stea de teatru şi de cinema. Occidental, curtenitor şi seducător. De aceea mă duc acolo, nu-i aşa? Sovieticii sunt singurii indivizi destul de naivi ca să-mi asculte tâmpeniile. Smocul de păr de pe frunte îi cădea spre pahar din nou. Aşa se întâmplă lucrurile pe-acolo. Te duci la o plimbare la ţară şi sfârşeşti prin a discuta cu o mână de poeţi beţi despre opoziţia dintre libertate şi responsabilitate. Dacă te duci să te pişi în vreun closet public împuţit, se găseşte unul de la pisoarul alăturat să se aplece către tine şi să te întrebe dacă există viaţă după moarte. Pentru că eşti occidental şi trebuie să ştii. Şi le spui. Şi-şi amintesc. Nimic nu se pierde.

Părea pândit de pericolul de a înceta să mai vorbească.

— De ce nu ne spui doar ce s-a întâmplat? Lasă reproşurile în seama noastră, bine? îi sugeră Clive, insinuând subtil că acestea depăşeau competenţele lui Barley.

— Am fost strălucitor! Asta s-a întâmplat. Un orator înnăscut, care şi-a avut ziua lui mare. S-o lăsăm baltă.

Dar acesta era ultimul lucru pe care aveam intenţia să-l facem după cum arăta zâmbetul vesel al lui Bob.

— Barley, cred că eşti prea sever cu tine însuţi. Nimeni n-ar trebui să se învinovăţească pentru faptul că străluceşte în societate, pentru numele lui Dumnezeu! Tot ceea ce ai făcut e că ţi-ai câştigat cina. Asta-i tot.

— Despre ce-aţi vorbit? întreba Clive, fără ca amabilitatea lui Bob să-l clintească.

— O, făcu Barley, ridicând din umeri. Cum să reconstruieşti Imperiul Rus între masa de prânz şi ceaiul de după-amiază. Pace, progres şi glasnost la kilogram. Dezarmare imediată şi necondiţionată.

— Dezvolţi adesea asemenea subiecte?

— Când sunt în Rusia, da, acestea sunt, replică Barley, provocat din nou, dar nu pentru mult timp, de tonul lui Clive.

— Am putea şti ce-ai spus?

Barley însă nu-şi spunea povestea pentru Clive. Şi-o spunea sieşi, încăperii sau oricui era în ea, tovarăşilor lui de călătorie, punct cu punct, un adevărat inventar al tuturor divagaţiilor sale.

— Dezarmarea nu era nicio chestiune militară, nicio chestiune politică, ci pur şi simplu o problemă de voinţă umană, le-am spus eu. Trebuia să decidem dacă doream pacea sau războiul şi să ne pregătim în consecinţă, deoarece vom culege ceea ce am semănat. Se întrerupse. Am zis ce mi-a trecut prin minte, explică Barley, adresându-i-se lui Ned. Argumente reîncălzite, pe care le-am citit pe ici, pe colo.

Înţelegând că se aştepta de la el o explicaţie mai precisă, îşi reluă relatarea:

— Întâmplător, în săptămâna aceea, eram expert în materie. Credeam că firma mea ar putea comanda o carte făcută la repezeală, iar la târg un pisălog mi-a propus un tratat cu privire la glasnost şi la criza păcii, odată cu drepturile pentru Anglia. Eseuri scrise de vulturi trecuţi şi prezenţi, reevaluări ale strategiei. Putea în cele din urmă să se instaureze o pace reală? Au cules declaraţii ale unor bătrâni cai de luptă americani din anii ’60 şi arătau cum mulţi dintre aceştia făcuseră stânga împrejur de îndată ce îşi părăsiseră funcţiile.

Se scuza şi mă întrebam de ce. Pentru ce ne pregătea oare? De ce simţea nevoia să atenueze şocul în prealabil? Bob, care, în ciuda candorii sale, era departe de a fi tâmpit, îşi punea probabil aceeaşi întrebare.

— Mi se pare o idee destul de bună, Barley. După părerea mea, ar aduce bani. Mi-ar plăcea să mă aleg şi eu cu o porţie, adăugă el râzând pe înfundate, ca între copii la vestiar.

— Aşa că ai înghiţit aiureala aia, spuse Clive cu vocea lui scăzută, dar ţepoasă. Şi le-ai vomat-o în poală. Asta vrei să ne spui? Sunt sigur că nu poţi să-ţi aduci aminte decât cu greu elucubraţiile unui alcoolic, dar ţi-am fi recunoscători dacă ai face un efort.

„Ce-o fi studiat Clive, mă întrebam eu, dacă a studiat vreodată? Unde? Cine l-a purtat în pântec? Cine l-a procreat? Oare unde găsea Serviciul aceste suflete moarte suburbane, cu toate virtuţile şi păcatele bine înrădăcinate?”

Totuşi, Barley a rămas tot atât de ascultător, în ciuda acestui nou atac.

— Am spus că aveam încredere în Gorbaciov, continuă el cu un glas egal luând încă o gură de apă. S-ar putea ca ei să nu fi crezut, însă eu credeam. Am spus că era sarcina Occidentului să afle cealaltă jumătate a acestuia, iar a Răsăritului să recunoască importanţa jumătăţii pe care o aveau. Am spus că, dacă americanii şi-ar fi dat tot atâta silinţă în privinţa dezarmării, cum au făcut pentru a plasa un nebun pe Lună sau pentru a pune dungi roz în pasta de dinţi, am fi avut de mult dezarmarea. Am spus că marele păcat al Occidentului a fost să credem că puteam falimenta sistemul sovietic prin supralicitarea cursei înarmărilor, pentru că în acest caz ne jucăm cu soarta omenirii. Am mai spus că, fluturând săbiile, Occidentul le dăduse liderilor sovietici o motivaţie pentru a-şi ţine porţile încuiate şi a conduce un stat militar.

Walter lăsă să-i scape o cascadă de râs şi-şi acoperi