— O, Dumnezeule! Deci noi purtăm vina pentru toate nenorocirile Rusiei. Grozavă glumă! Nu ţi-a trecut prin minte că şi-au făcut-o cu mâna lor, de exemplu? Că s-au încuiat în propria paranoia? Nu, nu i-a trecut, îmi dau seama.

Fără să se tulbure, Barley reluă mărturisirea:

— Cineva m-a întrebat dacă nu credeam că armele nucleare au menţinut pacea timp de patruzeci de ani. Am răspuns că astea erau tâmpenii iezuite. Se putea spune tot atât de bine că praful de puşcă a menţinut pacea între Waterloo şi Sarajevo. Oricum, am spus, ce e pacea? Bomba nu a împiedicat războiul din Coreea, nici pe cel din Vietnam. Ea nu a oprit pe nimeni să umfle Cehoslovacia, să facă blocada Berlinului, să construiască Zidul Berlinului sau să invadeze Afghanistanul. Dacă aceasta este pacea, să încercăm s-o facem fără bombă. Am spus că nu era nevoie de cercetare spaţială, ci de cercetări asupra naturii umane. Că superputerile trebuiau să se unească pentru a menţine ordinea în lumea întreagă. Eram în delir.

— Şi credeai cu adevărat vreuna din tâmpeniile pe care le debitai? întrebă Clive.

Barley n-avea aerul că ştie. Păru că se ruşinează brusc de superficialitatea sa.

— Apoi am discutat despre jazz, continuă el. Marii maeştri. Bix Beiderbecke, Louis Armstrong, Lester Young. Le-am cântat un pic.

— Vrei să spui că avea cineva un saxofon? exclamă Bob amuzat. Ce mai aveau? Baterie? Tubă? Barley, nu-mi vine să cred ce aud!

Am avut impresia că Barley va ieşi din cameră. Se deşiră şi se proţăpi în două picioare. Îşi întoarse privirea către uşă, apoi se îndreptă dezolat către ea, astfel încât Ned se sculă în picioare, ca nu cumva Brock să ajungă primul la el. Însă Barley se opri la jumătatea camerei, unde se afla o masă joasă din lemn sculptat; se aplecă peste ea şi, bătând cu vârful degetelor ritmul, începu să cânte „pa-pa-paaa, pa-pa-pa-paa” nazalizat, simulând un acompaniament de talgere, de măturele şi de tobă.

Bob aplauda. Walter, de asemenea. Aplaudam şi eu, iar Ned râdea. Singur Clive nu găsea nimic distractiv în asta. Barley luă o gură de apă să se calmeze puţin şi se aşeză din nou pe scaun.

— Apoi m-au întrebat ce era de făcut, spuse el, de parcă nu-şi părăsise scaunul niciodată.

— Cine anume? întrebă Clive cu acea notă înnebunitoare de neîncredere în voce.

— Unul dintre cei de la masă. Ce importanţă are?

— Să presupunem că totul are importanţă, spuse Clive.

Barley îşi reluă accentul rusesc, cu vocea înfundată şi insistentă.

— „Foarte bine, Barley. Să presupunem că-i aşa cum spui. Cine va face aceste cercetări asupra naturii umane?” Voi, bineînţeles, le-am răspuns spre marea lor surprindere. „De ce noi?” Am spus că atunci când era vorba despre o schimbare radicală, sovieticii se pricepeau mai bine decât Occidentul. Au o clasă conducătoare restrânsă şi o intelectualitate cu o mare influenţă tradiţională. Într-o democraţie occidentală este mult mai greu să-ţi faci glasul auzit deasupra mulţimii. Au apreciat paradoxul. Şi mie mi-a plăcut.

Nici măcar acest atac frontal la adresa marilor valori democratice n-a reuşit să zdruncine cumsecădenia lui Bob.

— Ei bine, Barley, e o opinie cam simplistă, dar cred că e un sâmbure de adevăr în ea.

— Dar le-ai sugerat ce ar trebui făcut? insistă Clive.

— Am spus că nu mai rămânea decât utopia şi că tot ce cu douăzeci de ani în urmă părea un vis nebun era astăzi singura noastră speranţă, fie că vorbeam de dezarmare, de ecologie sau pur şi simplu de supravieţuirea speciei umane. Gorbaciov înţelesese acest lucru, Occidentul refuza să-l înţeleagă. Am spus că intelectualii occidentali ar trebui să-şi regăsească vocea. Am spus că Occidentul trebuia să dea exemplu, nu să-l urmeze, că era datoria fiecăruia să declanşeze avalanşa.

— Deci, dezarmare unilaterală, spuse Clive înnodându-şi mâinile. Aldermaston, iată-ne că venim! Bine, bine. Da.

Cu toate că da-ul lui suna mai mult a „de”, aşa cum pronunţa el da-ul când voia să spună nu.

— Şi toată această elocinţă doar după câteva lecturi vagi referitoare la acest subiect? spuse Bob impresionat. Barley, cred că este extraordinar! Dacă aş putea reţine aşa de bine lucrurile, aş fi mândru de mine, crede-mă! Poate că prea extraordinare, sugeră el, dar Barley nu recepta mai mult ca sigur subînţelesul.

— Şi în timp ce ne salvai de cele mai teribile instincte ale noastre, ce făcea individul căruia i se spunea Goethe? întrebă atunci Clive.

— Nimic. Toţi şi-au dat cu părerea, în afară de el.

— Dar asculta? Cu ochii larg deschişi, îmi imaginez.

— La ora aceea eram toţi pe cale de a redesena lumea. O nouă Yalta. Toată lumea vorbea în acelaşi timp. Cu excepţia lui Goethe. Nu mânca, nu vorbea. Nu încetam să arunc în el cu idei, pur şi simplu pentru că nu participa la discuţie. Tot ceea ce făcea era să devină din ce în ce mai palid şi să bea din ce în ce mai mult. Am renunţat.

Goethe n-a scos un cuvânt, continuă Barley pe acelaşi ton autocritic de neînţeles. Toată după-amiaza, niciun sunet, spuse Barley. Goethe asculta, cu privirea fixă către un glob de cristal imaginar. Râdea câteodată, dar în niciun caz atunci când era ceva de râs. Sau se ridica şi se ducea drept la masa cu băuturi ca să-şi mai ia o altă votcă, atunci când toţi ceilalţi beau vin, şi să se întoarcă apoi cu un pahar plin ochi pe care-l dădea pe gât din câteva înghiţituri, ori de câte ori cineva ţinea un toast potrivit. Goethe însă n-a toastat niciodată, spuse Barley. Era unul dintre aceia care exercitau influenţa morală prin tăcere, spuse el, astfel încât sfârşeşti prin a te întreba dacă nu cumva mor de vreo boală secretă sau sunt pe cale de a realiza ceva deosebit.

Când Nejdanov a condus întregul grup înăuntru ca să ascultăm Count Basie, imprimat stereo, Goethe l-a urmat docil. Târziu în noapte, când uitase de existenţa lui Goethe, Barley îl auzi, în sfârşit, pe acesta vorbind.

Ned îşi permise din nou să pună una din atât de rarele lui întrebări:

— Cum se comportau ceilalţi faţă de el?

— Îl respectau. Era mascota lor. „Să vedem ce zice Goethe”, spuneau ei. Acesta ridica paharul, bea în sănătatea lor şi râdeau cu toţii,