— Şi femeile?

— Toată lumea. Se înclinau în faţa opiniei sale. Practic, îi întindeau covorul roşu. Iată că vine marele Goethe.

— Şi nu ţi-a spus nimeni unde locuia sau unde lucra?

— Doar că se afla în vacanţă, venit de undeva unde băutura era privită cu ochi răi. Îşi luase concediu ca să bea, iar ei beau în cinstea concediului său. Era fratele cuiva. Al Tamarei, poate. Nu ştiu. Sau văr. N-am înţeles prea bine.

— Crezi că-l protejau? întrebă Clive.

„Pauzele lui Barley erau într-adevăr surprinzătoare, m-am gândit eu. Contactul său cu lumea imediat înconjurătoare era atât de slab, încât spiritul său părăsea încăperea şi stăteai ca pe jar întrebându-te dacă se mai întoarce.”

— Da, spuse Barley brusc, părând surprins şi el de propriul răspuns. Da, da, îl protejau. Aşa e. Formau clubul lui de suporteri, desigur, asta erau.

— De ce îl protejau?

Altă pauză.

— Poate ca să nu fie nevoit să se explice. Nu m-am gândit atunci la acest lucru, dar acum da. Asta e.

— Şi de ce ar fi vrut el să evite să se explice? Poţi să ne sugerezi un motiv fără să-l inventezi? întrebă Clive, hotărât după cât se pare să-l exaspereze pe Barley.

Dar Barley nu se enervă.

— Nu inventez, spuse el, iar noi toţi ştiam că aşa este. Era din nou dus pe gânduri. Goethe era dotat cu o energie extraordinară. O simţeai, spuse Barley revenind printre noi.

— Ce vrei să spui?

— Genul acela de tăcere elocventă. La o sută cincizeci de kilometri pe oră nu auzi decât ticăitul creierului.

— Dar nu ţi-a spus nimeni: „E un geniu” sau ceva în sensul ăsta?

— Nimeni. Nu era necesar.

Barley trase cu ochiul către Ned, care-l aproba dând încet din cap.

Om de teren până-n vârful unghiilor, chiar dacă era din obligaţie pe tuşă, Ned avea întotdeauna o lungime avans faţă de tine atunci când credeai că se afla în trenă.

Bob mai avea o întrebare.

— Te-a tras cineva cumva la o parte, Barley, să-ţi explice de ce Goethe avea probleme cu băutura?

Barley izbucni într-un râs nestăvilit. Momentele sale de lipsă de reţinere erau întru câtva îngrijorătoare.

— În Rusia nu trebuie să ai un motiv ca să bei, pentru numele lui Dumnezeu! Arătaţi-mi un singur rus demn de acest nume, care să poată face faţa treaz problemelor ţării sale.

Căzu din nou în muţenie, strâmbându-se în penumbră. Apoi ridică din sprâncene şi bombăni o înjurătură, fără doar şi poate la adresa lui. Îşi reluă brusc relatarea:

— M-am trezit tresărind pe la miezul nopţii, râse Barley. „Isuse, unde mă aflu?” Eram lungit pe un şezlong, pe verandă, cu o pătură nenorocită pe mine. Am crezut mai întâi că mă aflu în Statele Unite, pe una dintre acele verande din New England, protejate cu plasă împotriva ţânţarilor, cu vederea către o grădină. Nu puteam să înţeleg cum am ajuns în America atât de repede, după un prânz atât de plăcut; la Peredelkino. Apoi mi-am amintit că încetaseră să mai stea de vorbă cu mine şi că mă plictisisem. Nu că ar fi avut ceva împotriva mea. Erau beţi şi obosiseră să fie beţi într-o limbă străină. Aşa că ne-am retras pe verandă cu o sticlă de scotch. Cineva aruncase o pătură peste mine ca să mă apere de rouă. Cred că m-a trezit luna. O lună mare, plină. Însângerată. Apoi l-am auzit pe individul ăla vorbindu-mi. Cu un aer foarte grav. O engleză impecabilă. Isuse, am gândit eu, alţi invitaţi la ora asta. „Unele lucruri sunt nişte rele necesare, domnule Barley. Altele sunt mai rele decât ar fi necesar.” Cita ceea ce spusesem eu la masă, un extras din discursul meu cu privire la pace, care zguduise lumea. Nu ştiu pe cine citasem. Apoi m-am uitat mai îndeaproape şi l-am văzut în faţa mea pe vulturul ăla cu barbă, înalt de doi metri jumătate, aplecat peste mine, strângând în mână o sticlă de votcă, cu părul fluturând în vânt. S-a aşezat pe vine lângă mine, cu capul între genunchi, umplându-şi paharul. „Salut, Goethe, i-am spus. N-ai murit încă? Îmi face plăcere să te văd.”

Indiferent ce îl făcuse pe Barley să se simtă mai degajat, acelaşi lucru îl vârâse din nou în chingi, întrucât faţa lui se umbrise din nou.

— Apoi îmi înapoiază una din perlele emise de mine în timpul mesei. „Toate victimele sunt egale. Nici unele nu sunt mai egale decât celelalte.” Am râs, dar nu prea mult. Presupun că mă simţeam stânjenit. Mi-era silă. Aveam sentimentul că am fost spionat. Individul stătuse acolo tot timpul mesei, beat, fără să mănânce, fără să spună o vorbă. Dintr-odată, după zece ore, mă citează ca un casetofon. Nu e prea agreabil.

— „Cine eşti tu, Goethe? Cu ce te ocupi când nu bei şi nu asculţi?”

— „Sunt un proscris moral. Mă ocup de marile teorii profanate.”

— „Ce plăcut e să întâlneşti un scriitor, am spus eu. Ce fel de chestii scrii acum?”

— „De toate, spuse el. Istorie, comedie, minciuni, poveşti de dragoste.”

Apoi începu să delireze în legătură cu o poveste scrisă de el despre o bucată de unt, ce se topeşte la soare pentru că nu avea un punct de vedere consecvent. Doar că nu vorbea ca un scriitor. Prea sfios. Îşi bătea joc de el însuşi şi cred că şi de mine. Era dreptul lui, la urma urmei, dar asta nu însemna că era mai amuzant.

Aşteptarăm din nou, privindu-i silueta lui Barley. Oare tensiunea emana din el sau din noi? Luă o înghiţitură din pahar. Îşi întoarse capul şi bombăni ceva că „e bine” sau poate că „nu ţine”, pe care nici cei prezenţi, nici microfoanele nu le-au prins complet. Scaunul lui a pârâit ca lemnul de foc umed. Pe bandă suna ca o rafală de mitralieră.

— Apoi îmi spuse: „Hai, domnule Barley. Eşti editor. Nu mă întrebi de unde-mi iau ideile?” Am gândit atunci: Nu asta întreabă de obicei editorii, bătrâne. Dar ce dracu’? „Bine, Goethe, îi spun eu. De unde-ţi iei ideile?” „Domnule Barley. Îmi iau ideile în primul rând…” şi începe să numere pe degete.

Barley îşi răsfiră şi el degetele lungi şi numără pe ele, folosind doar uşoare intonaţii ruse. Am fost din nou foarte impresionat de fineţea memoriei sale muzicale, mai puţin exersată