— „Îmi găsesc ideile… în primul rând pe feţele de masă de hârtie din cafenelele berlineze ale anilor ’30.” Apoi bău o gură zdravănă de votcă, trăgând în acelaşi timp, zgomotos, în piept aerul nocturn. Ca un uguit, înţelegeţi ce vreau să zic? Ca indivizii ăia cărora le bolboroseşte pieptul. „Doi, din publicaţiile unor concurenţi de-ai mei, mai talentaţi decât mine. Trei, din fanteziile obscene ale generalilor şi politicienilor din toate ţările. Patru, din intelectul eliberat al oamenilor de ştiinţă înrolaţi cu forţa de către nazişti. Cinci, de la marele popor sovietic, ale cărui aspiraţii democratice sunt filtrate prin intermediul consultărilor la toate nivelele, apoi aruncate în Neva. Şi şase, doar arareori, din mintea unui distins intelectual occidental, care se întâmplă să mi se ivească în viaţă.” Acesta eram eu, după cât se pare, pentru că îşi lipise ochii de mine ca să-mi vadă reacţia. Privindu-mă la nesfârşit, ca un copil precoce. Transmiţându-mi semnale de importanţă vitală. Apoi se răzgândeşte şi devine suspicios. Aşa fac ruşii. „Ai dat un întreg spectacol la masă, spuse el. Cum de l-ai convins pe Nejdanov să te invite?” Suna ca o batjocură. Avea aerul să spună: nu te cred. „Nu l-am convins, i-am spus eu. A fost ideea lui. Ce vrei să insinuezi?” „Ideile nu aparţin nimănui”, zise el. „I-ai băgat asta în cap. Eşti un tip deştept. Bună treabă, aş spune. Felicitări!” Apoi, în loc să rânjească la mine, mi se agăţă de umeri de parcă se îneca. Nu-mi dau seama dacă îi era rău sau, pur şi simplu, îşi pierduse echilibrul. Am avut chiar senzaţia neplăcută că s-ar putea să verse pe mine. Aş fi vrut să-l ajut, dar nu ştiam cum. Ardea ca dracu’ şi transpira. Transpiraţia îi picura pe mine. Părul îi era ud leoarcă. Ochii mari de copil. I-am desfăcut nasturele de la gât, cred. Apoi i-am auzit glasul ce se scurgea direct în urechea mea, i-am simţit buzele şi respiraţia fierbinte. Nu l-am putut auzi la început. Era prea aproape. M-am tras înapoi, dar a venit după mine. Cred fiecare cuvânt pe care l-ai spus, şopti el. Vorbele tale mi-au mers la inimă. Asigură-mă că nu eşti spion britanic şi-ţi fac şi eu o mărturisire la rândul meu.” Exact cuvintele sale, spuse Barley ca şi cum îi era ruşine de ele. Îşi amintea fiecare vorbă pe care o spusesem, iar eu îmi amintesc fiecare vorbă a sa.

Nu era prima oară că Barley vorbea despre memorie ca şi cum ar fi fost o boală. Şi, probabil de aceea, m-am trezit, ca de atâtea ori, gândindu-mă la Hannah.

„Bietul meu Palfrey, mă necăjise ea într-unul dintre momentele ei de cruzime, în timp ce îşi studia trupul gol în oglindă, îşi bea votca cu apă tonică şi se pregătea să se reîntoarcă la bărbatul ei. Cu o memorie ca a ta, cum vei uita tu vreodată o fată ca mine?”

M-am întrebat dacă Barley avea efectul acesta asupra tuturor. Dacă punea degetul în mod inconştient pe punctul lor sensibil pentru a le scoate la iveală gândurile cele mai secrete. Poate că aceasta îi făcuse şi lui Goethe.

Pasajul care a urmat nu a fost niciodată parafrazat, nici rezumat, nici „restructurat”. Iniţiaţilor li s-a oferit înregistrarea fără montaj sau transcrierea integrală a benzii. Pentru neiniţiaţi, acest episod n-a existat niciodată. Acesta a fost momentul crucial din tot ceea ce a urmat şi a fost numit ulterior, cu voită neclaritate, „Contactul Lisabona”. Când le-a venit rândul alchimiştilor, teologilor şi beneficiarilor de pe ambele maluri ale Atlanticului, acesta a fost pasajul ales de ei pentru a fi introdus în cutiile lor magice ca justificare a propriilor argumente preselectate, caracteristice taberelor lor machiavelice.

— „Nu, dragul meu Goethe, nu sunt spion. Nu sunt, n-am fost şi nu voi fi niciodată. S-ar putea ca în tipul tău de ţară, nu într-al meu, să fie aşa. Ce zici de şah? Îţi place să joci? Hai să vorbim despre şah.” Părea să nu mă audă. „Şi nu eşti american? Nu eşti spionul nimănui, nici măcar al nostru?”. Ascultă, Goethe, i-am spus eu. Cinstit vorbind, încep să mă cam enervez. Nu sunt spionul nimănui. Eu sunt eu. Ori vorbim despre şah, ori du-te să cânţi la altă masă, e bine?” Credeam că-l voi face să tacă, dar m-am înşelat. Ştia totul despre şah, mi-a spus el. La şah, fiecare jucător are o strategie şi dacă celălalt jucător nu ghiceşte sau dacă îi slăbeşte atenţia, ai câştigat. La şah, teoria reprezintă realitatea. Dar în viaţă, cel puţin în anumite cazuri, sunt situaţii în care unul din jucători are nişte idei fanteziste atât de groteşti despre celălalt încât ajunge să inventeze inamicul de care are nevoie. E adevărat? Goethe, sunt total de acord. Apoi, dintr-odată, n-a mai fost vorba de şah şi a început să se justifice, aşa cum o fac ruşii când se îmbată. De ce ţine umbră pământului? Asta doar pentru urechile mele. Spunea că s-a născut cu două suflete, ca Faust, şi de aceea i se spune Goethe. Spunea că maică-sa a fost pictoriţă, dar că picta ceea ce vedea, atât de bine încât nu i s-a permis niciodată să-şi expună lucrările sau să cumpere materiale. Deoarece tot ceea ce vedem este secret de stat. Până şi o iluzie este secret de stat. Chiar dacă nu merge şi nu va merge niciodată, tot secret de stat rămâne. Iar dacă este o minciună de la cap la coadă, atunci este secretul de stat ultrasecret. Spunea că tatăl său a zăcut doisprezece ani prin lagăre şi că a murit de o supradoză de capacităţi intelectuale. Problema era că tatăl lui a fost un martir. A fi o victimă este destul de rău, dar, după cum spunea el, a fi un sfânt este şi mai rău. Martirii însă sunt ceea ce poate fi mai rău. E adevărat?

I-am spus că are dreptate. Nu ştiu de ce eram de acord cu el, dar sunt politicos din fire şi atunci când