un individ mă apucă de cap cu amândouă mâinile şi îmi spune că tatăl său a făcut doisprezece ani de puşcărie şi că apoi a murit, n-am de gând să mă cert cu el, chiar dacă sunt pilit. L-am întrebat care este numele lui adevărat. Mi-a spus că n-are niciun nume. Că tatăl său a plecat cu el în mormânt. Spunea că în orice societate normală ignoranţii sunt împuşcaţi, în Rusia, însă, este invers. Tatăl său a fost împuşcat pentru că, spre deosebire de maică-sa, a refuzat să moară de inimă rea. Spunea că doreşte să-mi facă o mărturisire. Spunea că îi iubeşte pe englezi. Englezii sunt conducătorii morali ai Europei, moderatorii secreţi, unificatorii marelui ideal european. Englezii înţeleg raportul dintre cuvânt şi acţiune, în timp ce în Rusia nimeni nu mai crede în acţiune, aşa că acesteia i s-au substituit cuvintele, până sus în vârful piramidei, un substitut pentru adevărul de care nu vrea să mai audă nimeni, pentru că nu poate fi schimbat, iar dacă l-ar schimba, şi-ar pierde slujba. Sau pur şi simplu nu ştiu cum să-l schimbe. Spunea că nenorocirea ruşilor este că visează să fie europeni, dar că soarta lor este să devină americani şi că americanii au otrăvit lumea cu logica lor materialistă. Dacă vecinul meu are o maşină, eu trebuie să am două. Dacă vecinul meu are o armă, eu trebuie să am două. Dacă vecinul meu are o bombă, eu trebuie să am o bombă mai mare, să am chiar mai multe, chiar dacă nu-şi pot atinge ţinta. Aşa că, tot ceea ce am de făcut este să-mi imaginez arma vecinului meu şi s-o reproduc; în felul acesta am o justificare pentru tot ceea ce vreau să produc. E adevărat?

E un miracol că nimeni nu l-a întrerupt în momentul acela, nici măcar Walter, care şi-a ţinut gura, aşa cum am procedat toţi. Nu s-a auzit nici măcar un scârţâit de scaun, înainte ca Barley să-ţi continue relatarea.

— I-am spus că sunt de acord. Da, Goethe, sunt total de acord cu tine. Oricum, e mai bine decât să fiu întrebat dacă sunt spion englez. A început apoi să vorbească despre marele poet şi mistic al secolului al XIX-lea, Piturin.

— Pecerin, îl corectă cu o voce aspră Walter, care n-a mai putut să se abţină de data aceasta.

— Aşa e. Pecerin, aprobă Barley. Vladimir Pecerin. Pecerin a dorit să se sacrifice pentru omenire, să moară răstignit pe cruce cu mama sa la picioarele lui. Am auzit de el? Nu, n-am auzit. Pecerin s-a dus în Irlanda, s-a călugărit, spunea el. Dar Goethe nu poate face acest lucru pentru că nu poate obţine viza şi oricum nu-l iubeşte pe Dumnezeu. Pecerin îl iubea pe Dumnezeu, dar nu iubea ştiinţa decât dacă ţinea seama de sufletul omului. L-am întrebat ce vârstă avea. Goethe, nu Pecerin. I-ai fi dat şapte ani, mergând pe o sută. Spunea că este mai aproape de moarte decât de viaţă. Că are cincizeci de ani, dar că de-abia s-a născut.

Walter interveni, dar de data aceasta cu glas scăzut, ca într-o biserică, fără piţigăiala lui obişnuită.

— De ce l-ai întrebat ce vârstă are? De ce această întrebare, dintre atâtea altele pe care i le puteai pune? Ce naiba contează în momentul acesta câţi dinţi are în gură?

— Pentru că te intriga. N-are niciun rid pe faţă, în afară de momentele în care se încruntă.

— A zis „ştiinţă”? Nu cumva fizică? Ştiinţă?

— Ştiinţă. Apoi începu să recite din Pecerin. Traducând pe parcurs. Întâi în ruseşte, apoi în englezeşte. Cât de dulce este să-ţi urăşti ţara natală şi să-i aştepţi cu aviditate ruina… şi în ruinele sale să discerni zorii renaşterii universale. Poate că n-am prins eu tot, dar aceasta era esenţa. Pecerin a înţeles că-ţi poţi iubi ţara şi în acelaşi timp să-i urăşti sistemul, mi-a spus Goethe. Pecerin era nebun după Anglia, ca şi Goethe, de altfel. Anglia reprezintă leagănul justiţiei, al adevărului şi al libertăţii. Pecerin a arătat că nu era nimic neloial în trădare, cu condiţia să trădezi ceea ce urăşti şi să te baţi pentru ceea ce iubeşti. Ce-ar fi făcut Pecerin dacă, să zicem, ar fi stăpânit mari secrete despre sufletul rus? Ce ar fi făcut? Evident, le-ar fi dat englezilor. N-am avut decât o singură dorinţă în acel moment, să mă lase în pace. Am început să intru în panică. Dar el se apropia şi mai mult de mine. Şi-a lipit faţa de a mea. Sufla ca o locomotivă, iar inima-i bătea să-i sară din piept Mă privea cu ochii lui căprui, mari. „Ce-ai băut? l-am întrebat. Cortizon?”

— „Ştii ce-ai mai spus la masă?…” m-a întrebat el.

— „Nimic, i-am zis. Nu eram acolo. Erau alţi doi idioţi şi ei m-au pocnit întâi.” Iar nu mă auzea.

— „Ai spus: «În zilele noastre trebuie să gândeşti ca un erou ca să te comporţi ca o fiinţă umană normală.»

— „Nu e prea original, i-am zis eu. Nimic din ce-am spus nu este. Sunt lucruri pe care le-am ciupit de ici, de colo. Nu sunt ale mele. Uită acum tot ce-am spus şi du-te la ai tăi.” Nu m-a ascultat. M-a luat de braţ. Avea nişte mâini de fată, dar m-a strâns cu nişte degete ca de oţel.

— „Promite-mi că, dacă am curajul să gândesc ca un erou, vei acţiona ca o fiinţă umană demnă de acest nume.”

— „Ascultă, i-am zis. Hai să uităm toate astea şi să mâncăm ceva. Au nişte supă acolo, înăuntru. Îi simt mirosul. Îţi place supa? Supă adevărată?” Nu cred că plângea, însă faţa îi era udă leoarcă. Ca o durere, sudoarea îi acoperea toată pielea sa albă.

— „Promite-mi”, mi-a spus el, agăţându-se de încheietura mâinii mele, de parcă aş fi fost preot.

— „Dar ce trebuie să promit, pentru numele lui Dumnezeu?”

— „Promite-mi că te vei comporta ca un gentleman.”

— „Nu sunt gentleman. Sunt editor.” Apoi a râs pentru prima oară. Un râs homeric, având ceva bolovănos în el.

— „Nici nu poţi să-ţi imaginezi câtă încredere îmi dă refuzul tău”, mi-a spus el. Atunci m-am ridicat încet, încetişor, ca să nu-l sperii. Iar el continua să se agaţe de mine. „Comit un păcat faţă de