ştiinţă în fiecare zi, spuse el. Transform plugurile în săbii. Îi păcălesc pe stăpânii mei. Îi păcălesc pe ai voştri. Perpetuez minciuna. Ucid umanismul din mine în fiecare zi. Ascultă-mă.”

— „Trebuie să plec acum, Goethe, bătrâne. Toate supraveghetoarele din hotelul meu stau în fund, aşteptându-mă îngrijorate. Dă-mi drumul, te rog, îmi rupi braţul.” Mă strângea la piept. Mă făcea să mă simt gras, atât era el de slab. Avea barba umedă, părul umed, ardea tot.

— „Promite-mi”, spuse el. Mi-a smuls promisiunea. Cu înflăcărarea lui. N-am văzut în viaţa mea aşa ceva. „Promite-mi! Promite-mi!”

— „De acord, i-am zis. Dacă voi reuşi vreodată să ajung erou, mă voi comporta ca o fiinţă umană demnă de acest nume. Ne-am înţeles. E bine? Şi-acum lasă-mă să plec, fii bun, te rog.”

— „Promite-mi”, mi-a spus el.

— „Îţi promit”, i-am răspuns şi l-am dat la o parte. Walter începu să ţipe. Niciunul din avertismentele noastre, nici privirile furioase ale lui Ned, ale lui Clive sau ale mele nu l-au mai putut reţine.

— Dar l-ai crezut, Barley? Nu cumva te trăgea pe sfoară? Şmecher cum eşti sub faţa asta de înger, ce-ai simţit?

Tăcere. Tăcere prelungită.

— Era beat, spuse el în sfârşit. Poate că de două ori în viaţa mea am fost la fel de beat ca el. Hai să zicem de trei ori. A ţinut-o pe votcă toată ziua şi a băut-o în continuare ca pe apă. Dar a avut unul din momentele lui de luciditate. L-am crezut. Nu e genul de tip pe care să nu-l crezi.

— Dar ce ai crezut? îl întrebă Walter furios. Despre ce crezi că îţi vorbea? Ce crezi că făcea? Toată vorbăria asta despre lucruri care nu-şi atingeau ţinta, despre minciunile spuse stăpânilor lui şi ai tăi, şah care nu este şah, ce altceva? Ştii cât fac unu şi cu unu, nu-i aşa? De ce n-ai venit la noi? Ştiu de ce! Ţi-ai ascuns capul în nisip. „Nu ştiu pentru că nu vreau să ştiu”, ăsta eşti tu.

Următoarele sunete de pe bandă sunt blestemele lui Barley adresate lui însuşi, în timp ce măsura cu paşi mari camera.

— La dracu’, la dracu’, la dracu’, şopti el.

Nu se mai opri. Până când auzi vocea lui Clive, care-l întrerupse. Dacă vreodată îi vine în minte lui Clive să dea ordinul de distrugere a Universului, îmi imaginez că va folosi acelaşi glas monoton.

— Îmi pare rău, dar trebuie să te anunţ că vom avea nevoie în mod serios de ajutorul tău.

Paradoxal, cred că într-adevăr lui Clive îi părea rău. Era un tehnocrat care nu se simţea în largul lui cu sursele vii, un spionocrat suburban, de şcoală modernă. Credea că faptele sunt singura informaţie valabilă şi dispreţuia pe oricine nu se lăsa condus de ele. Dacă îi plăcea ceva în viaţă în afară de propria avansare şi de Mercedesul său argintiu, pe care refuza să-l scoată din garaj, chiar dacă n-avea decât o zgârietură mică, atunci acestea erau tehnica şi atotputernicii americani în materie. Singurul mod de a-l face pe Clive să strălucească era ca Bluebird să fie un cod spart, un satelit sau un comitet interagenţii. În acest caz, Barley putea să nici nu se fi născut.

Ned, în schimb, era exact invers şi mai expus riscului datorită acestui lucru. Prin temperament şi formaţie, era agent şi şef de echipă. Informaţiile vii erau elementul său, aşa cum era şi pasiunea, dacă acest cuvânt figura în vocabularul său. Dispreţuia luptele interne de natură politică din sânul Serviciului de informaţii şi le lăsa de bunăvoie pe seama lui Clive, tot aşa cum îi ceda analiza lui Walter. Din acest punct de vedere era un primitiv, cum ar trebui să fie toţi oamenii care se ocupă de natura umană. În timp ce Clive, pentru care natura umană nu reprezenta decât o mlaştină întinsă şi împuţită, se bucura de reputaţia de a fi modernist.

 

CAPITOLUL 5

Ne mutasem în biblioteca în care Ned şi Barley avuseseră prima lor întrevedere. Brock instalase un ecran şi un proiector. Aranjase scaunele în semicerc, fiecare dintre ele fiind atribuite în mintea lui unuia dintre noi, întrucât Brock, ca toţi indivizii cu temperament sangvin, avea o poftă exagerată să facă treburi mărunte. Ascultase întrevederea la releu şi, în ciuda presentimentelor sale sumbre cu privire la Barley, ochii lui spălăciţi de baltic ardeau de încântare. Cufundat în gânduri, Barley stătea în rândul din faţă, între Bob şi Clive, ca un invitat privilegiat, chiar dacă indiferent, la o vizionare privată. I-am privit capul din profil în timp ce Brock pornea aparatul de proiecţie. Era aplecat, dar şi l-a ridicat brusc în momentul în care imaginea primului diapozitiv a apărut pe ecran. Ned stătea lângă mine. Nu scotea un cuvânt, dar puteam să-i simt intensitatea reţinută a emoţiei sale. Pe ecran au defilat vreo douăzeci de chipuri de bărbaţi, în majoritatea lor savanţi sovietici care, după primele cercetări făcute în grabă în fişierele arhivelor londoneze şi ale celor de la Langley, fuseseră socotiţi susceptibili să fi avut acces la informaţiile Bluebird. Unii dintre ei au apărut de mai multe ori: întâi cu barbă, apoi fără. Alţii au fost arătaţi aşa cum erau cu douăzeci de ani în urmă, respectivele fotografii fiind singurele disponibile în arhive.

— Nu este printre aceştia, spuse Barley, atunci când parada luă sfârşit, ducându-şi brusc mâna la cap, ca şi cum l-ar fi ciupit o muscă.

Lui Bob nu-i venea să creadă. Dar era tot atât de încântător şi când credea, şi când nu credea.

— Nici măcar un „probabil” sau un „s-ar putea”, Barley? Pari foarte sigur de tine pentru unul care a băut zdravăn la primul contact vizual. Isuse, eu însumi am fost la petreceri la care nu mi-am mai putut aminti nici cum mă cheamă!

— Nu. Nimic, bătrâne, spuse Barley şi căzu din nou pe gânduri.

Veni rândul Katiei, cu toate că Barley nu avea de unde să ştie. Bob abordă subiectul cu precauţie, ca un adevărat profesionist de la Langley.

— Barley, iată acum nişte fotografii de bărbaţi şi de femei care gravitează pe scena editorială moscovită, începu el pe un ton foarte degajat, în timp ce Brock proiecta primele diapozitive. Oameni pe care s-ar fi putut