să-i întâlneşti în timpul călătoriilor tale prin Rusia, la recepţii, la târguri de carte, în sfârşit, oameni care se învârt în cercurile acestea. Dacă-l identifici pe vreunul, dă-i drumul şi spune-ne!

— Dumnezeu fie binecuvântat, asta-i Leonora! interveni Barley cu plăcere, văzând pe ecran o femeie splendidă, atletică, cu un fund cât un teren de fotbal, care traversa cu pas hotărât o pistă de aterizare liberă. Leni e sculă mare la SK, adăugă Barley.

— SK? repetă Clive, ca şi cum descoperise o ditamai societatea secretă.

— Soiuzkniga. SK comandă şi distribuie cărţi străine în întreaga Uniune Sovietică. Dacă ajung la destinaţie sau nu asta-i altă problemă. Leni e formidabilă!

— Îi ştii numele de familie?

— Zinovieva.

— Exact, ne confirmă celor în cunoştinţă de cauză zâmbetul lui Bob.

I-au mai defilat şi alte diapozitive, iar Barley reperă acele figuri pe care ei ştiau că le ştia. Dar atunci când i-au arătat fotografia Katiei, pe care i-o arătaseră şi lui Landau – Katia în pardesiu, cu părul ridicat în sus, coborând scările cu plasa în mână – Barley zise „pas”, aşa cum se exprimase în legătură cu toţi ceilalţi pe care nu-i cunoştea.

Bob era încântător de necăjit.

— Nu, mai ţine-o, te rog, spuse el pe un ton atât de nefericit, că până şi un prunc ar fi ghicit că această fotografie avea o importanţă ascunsă.

Brock îşi ţinu respiraţia, aşa cum am făcut toţi.

— Barley, coniţa asta cu păr negru şi ochi mari lucrează la editura Octombrie din Moscova. Vorbeşte bine englezeşte, o engleză clasică, aşa cum vorbeşti şi tu, şi Goethe. Ştim că este redactor, comandă şi supervizează traducerile în limba engleză ale unor lucrări sovietice. Nu-ţi spune nimic?

— N-am avut norocul ăsta, spuse Barley.

După care, Clive mi-l încredinţa mie. Cu un semn din cap. Ia-l, Palfrey. Martorul îţi aparţine. Sperie-l!

 

Pentru şedinţele mele de îndoctrinare, îmi compun un glas special. Este menit să transmită groaza, asemenea jurămintelor de căsătorie, şi îl urăsc pentru că-l urăşte şi Hannah. Dacă profesiunea mea ar fi fost una dintre acelea în care se poartă un fals halat alb, acesta ar fi fost momentul în care aş fi administrat injecţia fatală. Totuşi, în noaptea aceea, îndată ce am fost singur cu Barley, am ales un ton mai protector, devenind un alt Palfrey, poate că întinerit, cel pe care Hannah obişnuia să se jure că-l poate învinge. M-am adresat lui Barley nu cum aş fi făcut-o faţă de un proaspăt condamnat, ci ca unui prieten pe care încercam să-l pun în gardă.

— Iată despre ce este vorba, i-am spus eu, încercând să evit cât puteam de mult limbajul juridic. Acesta este laţul pe care ţi-l punem în jurul gâtului. Ai grijă. Gândeşte-te.

Pe alţii îi fac să stea jos. L-am lăsat pe Barley să se plimbe prin cameră, întrucât am observat că se simţea mai la îndemână atunci când era lăsat să se mişte, să se agite de colo, colo, să-şi tragă braţele la spate pentru a se întinde cu poftă. Empatia, chiar trecătoare, este un blestem şi niciuna dintre nenorocitele legi englezeşti nu mă vor putea păzi de ea.

Pe măsură ce îmi stârnea simpatie, am remarcat anumite detalii, ce îmi scăpaseră atunci când eram în plen. Modul în care se ferea de mine, ca şi cum s-ar fi apărat de tendinţa lui puternică de a se mărturisi primului venit care-l încuraja în acest sens. Modul în care braţele sale, în ciuda eforturilor de a se controla, se agitau tot timpul, în special coatele sale care, ca nişte renegaţi, doreau să se elibereze de vreo uniformă în care fuseseră vârâte cu de-a sila.

Am încercat o oarecare frustrare constatând că nu pot să-l observ destul de aproape, obligat fiind să prind reflectarea imaginii sale când trecea prin faţa oglinzilor aurite. Până în ziua de astăzi rămâne pentru mine un personaj pe care n-ai de unde să-l apuci.

Am observat natura sa meditativă atunci când asculta sau nu asculta discursul meu, când prindea un detaliu ici-colo, pentru a se întoarce şi a se îndepărta de mine ca să-l digere mai bine, iar spatele său puternic îmi apărea tot atât de ostil pe cât îmi apărea chipul său închis.

Şi cum, atunci când se întorcea către mine, ochii săi erau lipsiţi de acea expresie servilă pe care o au ceilalţi receptori ai cuvintelor mele înţelepte şi care de atâtea ori îmi făceau silă. Nu era intimidat. Nici măcar afectat de cuvintele mele. Privirea sa totuşi mă deruta, aşa cum s-a întâmplat prima oară când m-a măsurat. Ochii săi erau prea sinceri, prea limpezi, prea vulnerabili. Niciunul dintre gesturile sale largi din braţe nu-l putea proteja. Aveam impresia că eu sau oricine altcineva puteam să plonjăm în ochii săi şi să pretindem că-l stăpâneam, iar sentimentul acesta m-a speriat ca o ameninţare. M-a făcut să mă tem pentru propria securitate.

M-am gândit la dosarul său. Atâtea acte nesăbuite de aparentă autodistrugere, atât de puţină prudenţă, o foaie matricolă înfiorătoare. Eforturi de a câştiga câţiva lauri boxând, fapt pentru care a sfârşit la infirmeria şcolii cu un maxilar spart. Eliminarea după ce a citit beat Epistola, la slujba de împărtăşanie: „Am băut prea mult azi-noapte, domnule. N-a fost intenţionat”. A fost flagelat şi exmatriculat.

Ce simplu ar fi fost, m-am gândit eu, atât pentru el, cât şi pentru mine, dacă aş fi putut să pun degetul pe o greşeală gravă care-l torturează, un act de laşitate sau de neglijenţă. Ned însă îmi pusese pe tavă toată viaţa lui, anexele secrete, fişa sa medicală, extrasul de venituri, informaţii despre amante, neveste, copii. Nu erau decât fleacuri. Niciun fel de fapte măreţe, nicio crimă îngrozitoare. Nimic măreţ, care să fi putut să explice, poate, personajul. Oare din lipsă de aventură în plin ocean eşuase el în mod repetat, lovindu-se de micuţele stânci ale vieţii, cerându-i Creatorului să-i ofere ceva mai măreţ sau să-l lase în pace? S-ar arăta el tot atât de nechibzuit dacă i s-ar propune o miză mai mare?

Apoi, brusc, înainte de a-mi da seama, rolurile noastre s-au inversat. Se afla în picioare în faţa mea, uitându-se de sus în jos la mine. Echipa mai aştepta în bibliotecă şi puteam auzi