— Ei, ai vreo întrebare de pus? i-am spus eu, uitându-mă în sus la el, conştient de înălţimea lui. Ai vrea să mai ştii ceva înainte de a semna? Recurg la vocea mea specială în cele din urmă, dintr-un sentiment de autoapărare.

Pare întâi surprins, apoi amuzat.

— De ce? Mai ai şi alte răspunsuri pe care ai dori să mi le dai?

— E o treabă nedreaptă, l-am avertizat eu grav. Ţi s-a pus în braţe un mare secret. Nu l-ai vrut, dar nu te poţi lepăda de el. Ştii destule ca să poţi spânzura un om şi, probabil, o femeie. Aceasta te plasează într-o situaţie specială. Ai anumite obligaţii de care nu poţi scăpa.

Şi, Doamne, iartă-mă, mă gândesc din nou la Hannah. Barley a retrezit în mine durerea veche, ca şi cum Hannah ar fi fost o rană proaspătă.

Ridica din umeri, lepădându-se de greutate.

— Nu ştiu ce ştiu, spuse el.

Se auzi o bufnitură scurtă în uşă.

— Problema este ca s-ar putea ca ei să dorească să-ţi comunice mai multe, îi spun eu pe un ton ceva mai blând, încercând să-l fac să înţeleagă grija mea pentru el. Ceea ce ştii s-ar putea să fie doar începutul a ceea ce ei doresc ca tu să descoperi.

A semnat fără măcar să citească. E un client de coşmar. Ar fi putut să semneze propria condamnare la moarte şi n-ar fi ştiut sau nu i-ar fi păsat. Se bătea în continuare la uşă, dar mai trebuia să-mi pun şi eu semnătura ca martor.

— Mulţumesc, spuse el.

— Pentru ce?

Dau pixul la o parte. L-am prins, mă gândesc eu cu un sentiment îngheţat de triumf, în timp ce Clive şi ceilalţi intră în încăpere. Un client dificil, dar l-am făcut în cele din urmă să semneze.

Însă cealaltă jumătate a mea este ruşinată şi, în mod misterios, alarmată. Simt că am aprins un foc în propria noastră tabără şi nu se ştie cum se va răspândi şi nici cine-l va stinge.

Singurul merit al actului următor a fost faptul că s-a consumat rapid. Îmi părea rău pentru Bob. N-a fost niciodată viclean şi cu atât mai puţin fanatic. Vedeai prin el, dar acest lucru nu este totuşi o crimă, chiar în lumea serviciilor secrete. Era mai mult de genul lui Ned decât al lui Clive, iar metodele sale se înrudeau mai curând cu cele ale Serviciului nostru decât cu cele de la Langley. A fost o vreme când la Langley se găseau o mulţime de agenţi de genul lui Bob şi era mai bine.

— Barley, ai cea mai mică idee în legătură cu natura documentelor furnizate de Goethe, aşa cum îi zici tu? Sau ce reprezintă în mare mesajul său, să zicem aşa? întrebă Bob stânjenit, afişând zâmbetul său larg.

Johnny îi lansase aceeaşi întrebare lui Landau, mi-am amintit eu. Şi a luat plasă.

— De unde să ştiu? replică Barley. N-am avut ocazia să văd aceste documente. Nu m-aţi lăsat.

— Eşti absolut sigur că Goethe nu v-a dat vreun indiciu oarecare în prealabil? Nicio vorbă şoptită, ca de la autor la editor, despre ceea ce ar putea să furnizeze, într-o bună zi, dacă amândoi vă ţineţi promisiunile? Ceva omis de tine când ne-ai relatat lunga voastră convorbire de la Peredelkino în legătură cu armamentul şi cu duşmanii imaginari?

— V-am spus tot ce mi-am amintit, zise Barley dând din cap cu un aer de neputinţă.

Precum Johnny înaintea lui, Bob începuse sa tragă cu ochiul la dosarul pe care îl ţinea pe genunchi sub masă. Dar în cazul lui Bob, jena era reală.

— Barley, în cursul celor şase vizite pe care le-ai făcut în Uniunea Sovietică, în decursul ultimilor şase ani, ai avut vreo legătură, oricât de scurtă, cu pacifişti, disidenţi sau alte grupări neoficiale de acest gen?

— E o crimă?

— Răspunde la întrebare! interveni Clive.

Spre uimirea generală, Barley se conformă. Câteodată, Clive era prea banal ca să-l afecteze.

— Întâlneşti tot felul de oameni, Bob. Cântăreţi de jazz, oameni din lumea cărţii, intelectuali, ziarişti, artişti… E o întrebare imposibilă. Îmi cer scuze.

— Pot s-o reformulez şi să te întreb dacă ai cunoscut militanţi pentru pace în Anglia?

— Habar n-am.

— Barley, ştiai că doi membri din grupul de blues în care ai cântat între 1977 şi 1980 au fost implicaţi în Campania pentru Dezarmare Nucleară, ca şi în alte grupuleţe pacifiste?

Barley păru surprins, dar oarecum încântat.

— Serios? Şi au şi un nume ăştia?

— Te-ar surprinde dacă ţi-aş spune că e vorba despre Maxi Burns şi Bert Wunderley?

Spre amuzamentul tuturor, cu excepţia lui Clive, Barley izbucni într-un hohot de râs.

— Dumnezeule mare! Nu le puneţi eticheta de pacifişti, Bob! Maxi era comunist până în măduva oaselor. Ar fi aruncat în aer Parlamentul dacă ar fi avut o bombă. Iar Bert l-ar fi ţinut de mână.

— Înţeleg că erau homosexuali, spuse Bob cu o privire de câine bătrân.

— Poponari înrăiţi, replică Barley amuzat.

Cu o uşurare evidentă, Bob împături foaia sa de hârtie şi îi făcu semn din ochi lui Clive că, în ceea ce îl priveşte, terminase, iar Ned îi propuse lui Barley să iasă să ia puţin aer. Walter se deplasă către uşă şi o deschise. Ned, mai mult ca sigur, voia să-l aibă drept scut pentru că, altfel, Walter n-ar fi îndrăznit să li se alăture. Barley ezită un moment, apoi apucă o sticlă de scotch, un pahar şi le înfundă în buzunarele safariului său cu un gest care, după cât cred eu, era menit să ne impresioneze. Cu asemenea muniţie, ieşi în urma celor doi, lăsându-ne pe noi, ceilalţi trei, amuţiţi.

— Întrebările cu care l-ai plesnit erau ale lui Russell Sheriton? l-am întrebat pe Bob destul de amabil.

— Russell e mult prea deştept pentru chestii din astea, Harry, replică Bob cu o silă evidentă. Russell a ajuns departe.

Luptele pentru putere de la Langley rămâneau un mister chiar şi pentru cei care erau implicaţi şi, desigur – oricât am fi pretins contrariul – şi pentru baronii noştri de la Etajul XII. Dar în toiul fierberilor şi sforăriilor, numele lui Sheriton apăruse frecvent printre favoriţii pentru locul întâi.

— Atunci cine le-a autorizat? am întrebat eu insistând. Cine le-a redactat, Bob?

— Poate