— Dar tocmai ai spus că Russell era prea deştept!

— Poate că era obligat să-i facă să tacă pe boierii lui, spuse Bob stânjenit, aprinzându-şi pipa cu un chibrit pe care-l scutură ca să se stingă.

Ne-am instalat confortabil, aşteptând reîntoarcerea lui Ned.

Copacul umbros se afla într-o grădină publică, în apropierea cheiului. Am stat adesea şi mai stau sub el, uitându-mă cum se ridică zorile deasupra portului în timp ce roua pică lacrimi pe haina mea de ploaie cenuşie. L-am ascultat fără să-l înţeleg pe un mistic bătrân, cu chip de sfânt, căruia îi plăcea să-şi primească discipolii acolo, chiar în acest loc, anume în plină lumină a zilei. Erau de toate vârstele şi îi spuneau Profesorul. Banca era construită în jurul trunchiului şi împărţită în scaune prin nişte braţe de fier. Barley se aşeză între Ned şi Walter. Vorbiseră mai întâi în atmosfera somnoroasă a unei taverne, frecventată de marinari, apoi în vârful unei coline, îmi va povesti Barley mai târziu, cu toate că Ned, din cine ştie ce motive, refuză să-şi aducă aminte de episodul din vârful dealului. Se reîntorseseră în cele din urmă în vale. Brock veghea din maşina închiriată, urmărindu-i peste întinderea de iarbă. Din depozitele de pe ambele părţi ale drumului se auzeau scârţâitul macaralelor, huruitul camioanelor şi strigătele pescarilor. Erau orele cinci dimineaţa, dar portul se trezeşte de la orele trei. Primii nori ai zorilor începeau să se formeze, şi apoi se desfăceau ca în Ziua cea Dintâi.

— Alegeţi pe altcineva, spuse Barley. O mai spusese şi înainte în diferite chipuri. Nu contaţi pe mine.

— Nu noi te-am ales, zise Ned. Goethe a făcut-o. Dacă am şti un mijloc de a ajunge la el fără a apela la tine, n-am mai sta pe gânduri. Se pare că are o fixaţie pentru tine. Probabil că a aşteptat zece ani ca să apară cineva ca tine.

— M-a ales tocmai pentru că nu sunt spion, spuse Barley. Pentru că am declamat blestematul ăla de cuplet.

— Şi nu vei fi spion nici acum, rosti Ned. Vei rămâne editor. Al său. Tot ceea ce vei face va fi să colaborezi cu autorul tău şi cu noi în acelaşi timp. Ce-i rău în asta?

— Ai tras numărul câştigător şi ai şi minte pe deasupra, adăugă Walter. Nu e de mirare că bei. Ai fost insuficient folosit timp de douăzeci de ani. Iată, în sfârşit, şansa ta de a străluci! E norocul tău.

— Am strălucit la Peredelkino. Dar de fiecare dată când strălucesc, se sting luminile.

— S-ar putea să devii chiar solvabil, interveni Ned. Trei săptămâni de pregătiri la Londra, în aşteptarea vizei, o săptămână vesela la Moscova şi te vei pune cu siguranţă pe picioare pentru totdeauna.

Cu prudenţa ce-l caracteriza mereu, Ned evitase cuvântul „antrenament”.

Walter reluă asaltul, ici, colo, o lovitură mică de bici, un pic de măgulire, fără niciun fel de exces în ambele cazuri, dar Ned îl lăsă să facă tot ce voia.

— O, nu-i vorba de bani. Barley este mult deasupra lucrurilor ăstora! E vorba mai curând de un gest pentru ţară şi sunt o mulţime de oameni care nu întâlnesc niciodată această şansă. Visează să o aibă, se înscriu la concurs, dar nu sunt niciodată aleşi. Apoi, după ce ţi-ai îndeplinit rolul, poţi sta liniştit ca să te bucuri de beneficiile faptului că eşti britanic, ştiind că le-ai câştigat cinstit, chiar dacă îţi baţi joc de ele, ceea ce e dreptul tău; e un drept pentru care trebuie să te lupţi, ca pentru atâtea altele.

Ned judecase corect. Barley izbucni în râs şi-i spuse lui Walter ceva de genul:

— Hai, fii serios!

— Un gest frumos şi faţă de autor, dacă stai să te gândeşti, interveni Ned în stilul său direct de a se exprima. Îi salvezi viaţa. Dacă e hotărât să livreze secrete de stat, cel mai mic lucru pe care-l poţi face pentru el este să-l pui în contact cu persoanele competente. Ai absolvit Harrow, nu-i aşa? Adăugă el, ca şi cum tocmai îşi amintise acest lucru. Am citit eu oare undeva că ţi-ai făcut studiile la Harrow?

— M-am dus şi eu la şcoală acolo, atât, replică Barley şi Walter izbucni într-unul din hohotele sale de râs, secondat, din politeţe, de către Barley.

— Dar de ce ai făcut cerere la noi cu câţiva ani în urmă? Ţi-aduci aminte ce motive ai avut? întrebă Ned. Un simţ al datoriei, nu-i aşa?

— Nu doream să lucrez la firma tatălui meu. Îndrumătorul meu ştiinţific m-a sfătuit să predau la o şcoală primară. Vărul meu, Lionel, mi-a spus să mă fac spion. M-aţi refuzat.

— Da, dar mă tem că nu putem să-ţi facem această favoare a doua oară, glumi Ned.

Ca nişte bătrâni camarazi, cei trei bărbaţi supravegheau cheiul în tăcere. Un şir de vase bara intrarea în port, iar velatura lor se legăna în vânt ca nişte ghirlande luminoase.

— Ştiţi, întotdeauna am visat că se va ivi un miracol precum acesta, spuse Walter brusc, adresându-se oceanului. Sunt un om credincios, sunt sigur de asta. Sau un marxist ratat. M-am gândit întotdeauna că, mai devreme sau mai târziu, istoria lor va da naştere unui tip ca acesta. Care e nivelul său de pregătire ştiinţifică? Zero. Mi se pare normal. Face parte din ultima generaţie de neprihăniţi ai artelor. Dacă te-aş întreba care este rata arderilor, te-ai gândi probabil că fac aluzie la coacerea unei prăjituri.

— Probabil, fu de acord Barley, neputându-se abţine să nu râdă.

— CI? N-ai idee ce e?

— Îmi pare rău, dar nu-mi plac iniţialele.

— Cerc de incertitudine. Îţi spune ceva?

— Sunt absolut analfabet, îi răspunse sec Barley într-unul dintre accesele sale neaşteptate de iritare.

— Recalibrare? Pe cine sau ce să recalibrez şi cu ce? Barley nici măcar nu-şi dădu silinţa să răspundă.

— Bine. Cine este Marele Bulangiu, cunoscut în cercurile intime lui ca MB? Nu cred că vorbele astea îţi vor zgâria auzul, ca o ofensă adusă limbii engleze, nu-i aşa? Vorbe frumoase anglo-saxone.

Barley ridică din umeri.

— MB este superracheta sovietică SS9, spuse Walter. A fost prezentată la parada de 1 Mai, în anii întunecaţi ai Războiului Rece. Dimensiunile ei îţi taie răsuflarea, iar mai târziu i s-a atribuit o amprentă celebră. Nu-ţi spune nimic? O amprentă? Nu-i nimic, vei afla. Amprenta, în