acest caz, sunt trei cratere imense în nemărginitele deşerturi ruseşti, care corespundeau configuraţiei grupului de hangare Minuteman, împreună cu centrul de control. Problema era de a şti dacă amprenta provenea de la nişte ogive cu ţinte independente şi dacă puteau, deci, sovieticii să distrugă trei hangare americane dintr-o singură lovitură. Cei care nu doreau să creadă considerau amprentele o simplă coincidenţă. Iar cei care au vrut să creadă au mers până acolo încât să pretindă că ogivele erau menite să distrugă oraşe, şi nu hangare. Cei care au crezut au avut câştig de cauză şi au primit undă verde pentru programul de rachete antibalistice. Nu contează că teoria lor a fost discreditată trei ani mai târziu. Şi-au ajuns scopul. Văd că nu mă urmăreşti, te-am pierdut.

— M-ai pierdut de la început, spuse Barley.

— Dar învaţă repede, e clar, îl asigură Walter pe Ned, cu un aer satisfăcut, privind peste capul lui Barley. Editorii cad totdeauna în picioare.

— Ce-i rău în a obţine informaţii? se plânse Ned, pe un ton de om cumsecade, zăpăcit de conversaţiile inteligente. Nu voi înţelege niciodată. Nu-ţi cerem să construieşti rachetele alea nenorocite sau să apeşi pe buton. Îţi cerem doar să ne ajuţi pentru a ne cunoaşte mai bine duşmanul. Dacă nu-ţi plac treburile nucleare, cu atât mai bine. Iar dacă duşmanul se dovedeşte a fi prieten, care-i necazul?

— Credeam că Războiul Rece s-a încheiat, spuse Barley.

— Dumnezeule mare! exclamă Ned ca pentru sine, sincer alarmat.

Walter însă nu dădu dovadă de o astfel de reţinere. Pretindea că ar fi indignat şi s-ar putea chiar să fi fost. Putea fi oricum, în orice moment, şi câteodată mai multe la un loc.

— Clovnerii politice şi prietenii înşelătoare! spuse el cu spume la gură. Iată-ne prinşi în cea mai mare confruntare ideologică a Istoriei şi tu-mi spui mie că s-a încheiat, pentru că o mână de oameni de stat consideră oportun să-şi strângă mâna în public şi să arunce la coş câteva jucării demodate. Imperiul cel rău este în genunchi! Economia lor se află într-o stare catastrofală. Ideologia lor e scrum şi fum, iar curtea din dos, adică republicile, le explodează în faţă! Să nu-mi spui tu mie însă că acestea sunt raţiuni suficiente pentru a depune armele, că nu voi crede niciun cuvânt. Este mai curând o raţiune foarte bună de a-i spiona douăzeci şi cinci de ore din douăzeci şi patru, şi să le dai un picior în coaie de fiecare dată când încearcă să se ridice de la podea. Dumnezeu ştie cine se vor crede ei peste zece ani!

— Cred că-ţi dai seama că, dacă îl laşi baltă pe Goethe, nu faci decât să-l dai pe mâna americanilor? remarcă Ned cu simţ practic. Bob nu l-ar lăsa să scape aşa, şi de ce ar face-o? Nu te lăsa dus de bunele şi vechile lui maniere de Yale. Cum vei îndrăzni să te mai priveşti în faţă după chestia asta?

— N-am niciun chef să mă privesc în faţă, zise Barley. Nu cred că există vreo mutră mai antipatică decât a mea.

Un nor cărămiziu pluti în calea roşie a soarelui înainte de a se destrăma.

— În rezumat, situaţia se prezintă astfel, spuse Ned. Voi fi brutal şi lipsit de curtoazie britanică, dar o voi spune. Doreşti să fii un jucător pasiv sau activ în apărarea ţării tale?

Barley mai vână încă un răspuns în momentul în care Walter îi furniză unul pe un ton definitiv, care excludea orice fel de contrazicere:

— Trăieşti într-o societate liberă. Deci, n-ai de ales, spuse el.

În port, odată cu lumina zilei, zgomotul se accentua. Barley se ridică în picioare încet şi îşi frecă spatele. Părea să aibă un punct dureros permanent chiar deasupra taliei. Aceasta explica probabil mersul lui aplecat.

— Orice biserică normală v-ar fi ars de mult pe rug, ticăloşilor, remarcă el plictisit. Se întoarse către Ned, privindu-l prin ochelarii prea mici. Nu sunt omul potrivit, îl avertiză el. Iar tu eşti nebun dacă vrei să mă foloseşti.

— Niciunul dintre noi nu este omul potrivit, spuse Ned. Ne ocupăm de lucruri nepotrivite.

Barley traversă peluza pipăindu-şi buzunarele în căutarea cheilor. Se angajă pe-o stradă laterală şi dispăru din câmpul lor vizual, urmat discret de Brock. Casa era o plombă cu faţada mai strâmtă şi calcanul din spate mai lat. Barley descuie uşa din faţă şi o închise în urma lui. Apăsă pe comutator şi începu să urce scările cu un pas regulat, ştiind că îl aştepta un drum lung.

 

Era o femeie cumsecade, căreia nu i se putea reproşa nimic. Fuseseră toate femei cumsecade, care credeau că au o misiune de îndeplinit faţa de el, aşa cum Hannah a avut, cândva, o misiune de îndeplinit în ceea ce mă priveşte. De a-l salva, de a-l îndrepta, de a-i canaliza multiplele lui talente într-o singură direcţie, de a-l ajuta să o ia din nou de la început, fapt care l-ar fi făcut să uite atâtea alte începuturi precedente. Iar Barley o încurajase, aşa cum le încurajase pe toate celelalte etc. Stătuse alături de ele la căpătâiul pacientului, ca şi cum n-ar fi fost el însuşi pacientul, ci un membru al echipei tămăduitoare.

— Ce se poate face pentru amărâtul ăsta, ca să-l punem din nou în stare de funcţionare?

Doar că el nu crezuse niciodată în acest gen de remediu, ca şi mine, de altfel.

Stătea lungită cu faţa în jos, epuizată şi poate adormită. Făcuse curăţenie în apartament. Aşa cum deţinuţii fac curăţenie în celule, iar cei îndureraţi îngrijesc mormintele celor dispăruţi, ea frecase suprafaţa unei lumi pe care nu o putea schimba. Unii i-ar putea spune lui Barley că era prea sever cu el însuşi. I-au spus-o femeile adesea. Că nu trebuia să se simtă răspunzător pentru ambele jumătăţi ale fiecărei relaţii care se destrămase. Dar Barley ştia ce ştia. Era conştient de distanţa dintre el şi restul lumii. La vremea aceea era încă expertul numărul unu cu privire la propria boală incurabilă.

Îi atinse umărul, dar ea nu se mişcă; îşi dădu seama că nu dormea.

— A trebuit să mă duc la ambasadă, explică el. Sunt nişte indivizi de la Londra care îmi vor pielea. Sunt nevoit să plec acasă