Barley scoase o valiză de sub pat şi începu să o umple cu cămăşile pe care i le călcase.

— Ai spus că de data asta nu te mai întorci, îi reaminti ea. Că nu mai ai obligaţii faţă de Anglia, că ţi-ai plătit datoriile.

— Mi-au rezervat un loc la prima cursă. N-am ce face. O maşină va veni să mă ia în câteva minute. Se duse la baie să-şi ia periuţa de dinţi şi trusa de bărbierit. Trebuie să respect cu stricteţe regulile pe care mi le impun, strigă el, n-am ce face!

— Iar eu mă voi întoarce la bărbatul meu, spuse ea.

— Stai aici. Foloseşte apartamentul. Fă ce vrei. E o chestiune de doar câteva săptămâni. Apoi, gata!

— Dacă nu mi-ai fi spus atâtea, acum ne-ar fi mai bine. M-aş fi mulţumit cu o simplă legătură. Reciteşte-ţi scrisorile. Aminteşte-ţi ce mi-ai zis.

Barley nu o privi. Stătea aplecat asupra valizei.

— Să nu-i mai faci nimănui aşa ceva, îi zise ea.

Era la capătul nervilor. Începu să plângă în hohote şi mai hohotea încă la plecarea lui. Hohotea şi a doua zi dimineaţă, când i-am întins un formular şi am stors de la ea o declaraţie, întrebând-o cât îi spusese Barley. Nimic. Mi-a relatat toată povestea, dar l-a apărat cu îndârjire. Hannah ar fi tăcut la fel şi o mai face încă, dintr-un exces de loialitate, chiar dacă iluziile ei s-au spulberat.

Ned şi echipa sa de la Casa Rusia dispuneau doar de trei săptămâni ca să-l pregătească pe Barley. Trei weekenduri şi cincisprezece zile lucrătoare, care nu începeau decât la orele 17, atunci când Barley scăpa de la serviciu.

Dar Ned îşi îndeplini misiunea, aşa cum doar el era capabil să o facă. Dacă ar fi fost după el, i-ar fi ţinut pe instructori treji întreaga noapte, iar pe el însuşi şi ziua, şi noaptea. Iar Barley, cu firea sa schimbătoare, se purta după cum bătea vântul, până când reuşi să se potolească şi să arboreze o mină echilibrată, chiar serioasă, pe măsură ce se apropia ziua plecării. Adesea părea să înţeleagă fără să clipească întreaga etică a meseriei noastre. La urma urmelor, îi declarase el lui Walter, a părea nu era singurul mod de a fi? „O, Dumnezeule, da! exclamă Walter încântat, şi nu numai în meseria noastră!” „Nu era oare întreaga identitate a unui om o acoperire? insistă Barley. Nu era oare lumea secretă singura lume în care merită să trăieşti?” Walter îl asigură că aşa era şi îl sfătui să-şi ia acolo o locuinţă, permanent, înainte de a creşte preţurile.

Barley îl îndrăgise pe Walter de la bun început, îi plăcuse fragilitatea şi, după cum înţeleg acum, precaritatea destinului său. Părea să ştie de la bun început că ţinea mâna unui om condamnat să fie aruncat la fir vechi. Erau şi momente în care expresia lui Barley devenea tot atât de goală, precum o groapă săpată pentru un mormânt. N-ar fi fost Barley dacă nu ar fi avut aceste stări de spirit schimbătoare.

Mai presus de orice, a fost sedus de atmosfera familială pe care Ned, ştiind din fire ce-i lipsea unui spion nepriponit încă, i-o asigura fără încetare: trăncăneală în jurul mesei de seară, sentimentul că face parte din comunitate şi că este steaua familiei, partidele de şah cu bătrânul Palfrey, pe care Ned îl înhămase la căruţa lui Barley pentru a contracara influenţa tulburător de efemeră a lui Walter.

— Vino să ne vezi când ai chef, mi-a spus Ned, bătându-mă prieteneşte pe umăr.

Astfel am devenit eu pentru Barley „bătrânul Harry”.

„Bătrâne Harry, hai să facem o partidă de şah, lua-te-ar naiba! Bătrâne Harry, de ce nu rămâi cu noi la cină? Bătrâne Harry, unde ţi-e, măi omule, nenorocitul ăla de pahar?”

Ned îl invita rar pe Bob, însă pe Clive, niciodată. Era spectacolul lui Ned, spionul lui Ned, stătea mereu de veghe pentru a controla temperatura de aprindere a lui Barley.

Casa conspirativă aleasă de Ned era o vilă drăguţă, în stil edwardian, din Knightsbridge, un cartier londonez unde Barley nu cunoştea pe nimeni. Clive strânse din dinţi când auzi preţul, însă cei care plăteau erau americanii, aşa că mofturile lui erau deplasate. Casa se afla într-o fundătură, la mai puţin de cinci minute pe jos de magazinul Harrods, şi am închiriat-o pe numele Grupului de Cercetări şi Activităţi Etice, o asociaţie caritabilă, pe care o înregistrasem cu ani de zile în urmă şi o ţinusem în rezervă pentru a fi folosită la nevoie. Întreţinerea a fost încredinţată unei menajere liniştite, aparţinând Serviciului, domnişoara Coad, după ce am făcut-o să semneze sub jurământ angajarea ei în operaţiunea Bluebird. Camera copiilor de la ultimul etaj a fost transformată într-o modestă sală de conferinţe şi, ca şi restul încăperilor, era confortabilă, bine mobilată şi ticsită cu microfoane.

— Aceasta este cea de-a doua ta locuinţă pe toată durata operaţiunii, i-a spus Ned lui Barley în timp ce-i arăta casa. Ăsta este dormitorul tău atunci când ai nevoie; iată cheia. Foloseşte telefonul cât pofteşti, dar trebuie să te previn că e ascultat, deci, dacă este vorba de o convorbire particulară, ai face mai bine să suni de la cabina de peste drum.

Ca măsură de precauţie, obţinusem din partea Ministerului de Interne autorizaţia de a pune şi cabina aceea sub ascultare, interesul susţinut al americanilor servindu-mi drept argument.

Cum nici eu, nici Barley nu aveam nevoie de prea mult somn, jucam şah, când ceilalţi dormeau. Era un adversar impulsiv, adesea strălucitor, dar eu am un dar al calculului care lui îi lipsea, iar eu îi ştiam mai bine punctele slabe decât el pe ale mele. În fond, îi studiasem dosarul. Totuşi, îmi amintesc şi acum anumite partide în care îmi văzuse întreaga tactică dintr-o privire şi, după trei-patru mişcări, însoţite de hohote de râs, mă obligă să abandonez.

— Te-am avut, Harry! Recunoaşte că-ţi pare rău! Hai, spânzură-te!

Dar când aşezam din nou piesele pe tabla de şah, simţeam cum îi piere răbdarea. Se ridica, se agita de colo-colo, gesticulând din braţe, lăsându-şi gândurile să hoinărească.

— Eşti însurat, Harry?

— Da, dar nu atât cât să-ţi dai seama, am replicat eu.

— Ce dracu’ vrei să spui?

— Am o