— O ai de mult?

— De vreo două vieţi, am răspuns eu, fără să dau prea mare atenţie, regretând imediat răspunsul dat.

— O iubeşti?

— Dragule! Se uită la mine fix, dorind să ştie. De la distanţă cred că da, am adăugat eu sictirit.

— Te iubeşte şi ea?

— Presupun că da. A trecut destul de mult timp de când n-am mai întrebat-o.

— Copii?

— Un băiat. Trecut de treizeci de ani.

— Te vezi cu el din când în când?

— La înmormântări şi la căsătorii. Câte o felicitare de Crăciun. Suntem prieteni destul de buni, în felul nostru.

— Ce face?

— A flirtat cu Dreptul. Acum face bani.

— E fericit?

M-am înfuriat, ceea ce nu mi se prea întâmpla. Definirea fericirii şi a dragostei nu erau treaba lui. La urma urmelor, nu era decât un spion. Era dreptul meu să mă apropii de el, nu el de mine. Dar nu-mi stătea în obicei să-mi arăt mânia. Cred că s-a văzut, totuşi, pentru că l-am surprins privindu-mă cu îngrijorare, întrebându-se fără îndoială dacă nu cumva, din întâmplare, atinsese un loc dureros, o tragedie de familie. Apoi se roşi la faţă, se întoarse cu spatele, căutând ceva care să ne scoată pe amândoi din priză.

— Nu se poate spune că ar fi refractar, domnule, aş zice eu, îi explică lui Ned un oarecare domn Candyman, specialist în cele mai sofisticate microfoane de contact. Nu spun că e un spion înnăscut, dar e ascultător şi, pe cinstea mea, ţine minte ce-i spui.

— Este un gentleman, domnule Ned, asta-mi place mie, mărturisi una dintre filatoarele noastre, însărcinată să-l înveţe pe Barley ABC-ul filajului stradal. Are minte şi un simţ al umorului, ceea ce, din punctul meu de vedere, înseamnă că e pe jumătate apt.

Mai târziu, a recunoscut că-i respinsese avansurile pentru a se conforma regulamentului Serviciului, dar că el reuşise cu succes să o iniţieze în opera lui Scott Fitzgerald.

— Un fel de caca-maca, spuse Barley cu o voce aspră la sfârşitul unei şedinţe epuizante despre tehnicile scrisului secret. Dar era evident că îl amuzase.

Pe măsură ce ziua Z se apropia, supunerea sa devenea totală. Chiar atunci când am venit însoţit de un contabil al Serviciului, un tip sinistru, pe nume Christopher, care îşi dedicase cinci zile întregi pentru a verifica registrele editurii Abercrombie & Blair, Barley nu arătă niciun pic de ostilitate, aşa cum mă aşteptasem.

— Dar se ştie că până şi ultimul porc din sistemul editorial e falit, Chris, bătrâne! protestă el plimbându-se prin salonul elegant, în ritmul propriilor comentarii, ţinând paharul de whisky departe de el şi îndoind genunchii pentru a rări paşii. Barosanii ca Jumbo mănâncă frunzele şi ne lasă nouă să ronţăim coaja copacului. Dumneavoazdră afeţi metodele dumneavoazdră, noi le afem pe ale noazdre, spuse el imitând accentul german.

Dar atât lui Ned, cât şi mie ni se fâlfâia dacă erau porci sau nu. Nici lui Chris nu-i păsa. Importantă era doar operaţiunea şi ne chinuia ideea că Barley ar putea să dea faliment în cursul acesteia şi să ne lase cu ochii-n soare.

— Dar nu vreau să am pe cap un redactor! exclamă Barley agitând cu un gest ameninţător ochelarii lui obosiţi. Nu-mi pot permite să plătesc un redactor. Sfintele mele mătuşi din Ely ar face gălbinare dacă aş angaja un blestemat de redactor!

De fapt, eu reuşisem să le tocmesc pe sfintele lui mătuşi. Cu ocazia unui dejun la Rules, îi făcusem o curte nebună şi o cucerisem pe Lady Pandora Weir-Scott, cunoscută mai bine lui Barley ca Vaca Sfântă, datorită credinţelor sale anglicane. Pozând în mare pontif de la Foreign Office, îi explicasem, în cel mai mare secret, că firma Abercrombie & Blair urma să beneficieze de o donaţie Rockefeller, dată pe sub mână, pentru promovarea relaţiilor culturale anglo-sovietice. Dar să nu sufle o vorbă, că altfel banii vor fi retraşi şi daţi unei alte case editoriale, tot atât de meritorii.

— Dar eu sunt mai meritorie decât oricine, ce dracu’, decretase Lady Pandora întinzându-şi larg coatele pe masă pentru a înfuleca ultimele bucăţele de homar. Încearcă dumneata să conduci Ammerford cu treizeci de mii de lire pe an!

Am întrebat-o insidios dacă aş putea să-l abordez în deplină securitate pe nepotul ei.

— În niciun caz! Lăsaţi-l pe seama mea. Habar n-are de afaceri şi nici nu ştie să mintă.

Necesitatea de a-i pune lui Barley un înger păzitor se dovedi din acel moment foarte urgentă.

— Ai dat un anunţ, îi explică Ned lui Barley, punându-i sub nas o tăietură dintr-un număr recent al unei publicaţii culturale:

Veche casă editorială engleză caută lector de limbă rusă calificat pentru promovarea sa în post de editor, 25-45 ani, beletristică şi literatură tehnică. Prezentaţi curriculum vitae.

A doua zi după-amiază, Leonard Carl Wicklow se prezentă pentru o întrevedere la mult-ipotecatul sediu al editurii Abercrombie & Blair din Norfolk Street, Strand.

— Un înger vă cere la telefon, domnule Barley, tună în anticul interfon doamna Dumbar cu vocea ei dogită de gin. Să-i spun să zboare până aici?

Un înger cu cleme pentru bicicletă la pantaloni şi cu o sacoşă de pânză pusă în bandulieră. O frunte înaltă, angelică, e adevărat, fără urme de îngrijorare. Bucle blonde, angelice. Ochii angelici, albaştri, care nu cunoşteau răul. Un nas de înger, dar atât de strâmb, încât primul impuls, atunci când îl cunoşteai, era să întinzi mâna şi să i-l îndrepţi. Pune-i întrebările obişnuite, îi spusese Ned lui Barley. Leonard Carl Wicklow, născut la Brighton în 1964, licenţiat, cu elogii, al Institutului de Studii Slave şi Est-Europene, Universitatea din Londra.

— O, da, dumneavoastră. Foarte bine. Perfect. Luaţi loc, mormăi Barley. Ce naiba te-aduce în sistemul editorial? Împuţită meserie!

Luase masa cândva cu o colaboratoare, o romancieră cât se poate de trăsnită şi nu se refăcuse încă după această experienţă.

— E un lucru care mă bântuie de ani de zile, de fapt, domnule, spuse Wicklow cu un zâmbet de entuziasm angelic.

— Ei bine, dacă vii la noi, n-o să te mai bântuie, îl avertiză Barley, făcându-i-se pielea de găină în faţa acestui ultraj neprovocat la adresa limbii engleze. S-ar putea să continui. S-ar