— Nu ştiu dacă spionul ăsta latră sau toarce, bombăni el adresându-i-se lui Ned, în aceeaşi seară la Knightsbridge, în timp ce urcam toţi trei scara strâmtă pentru a ne duce la întâlnirea nocturnă cu Walter.

— Le face foarte bine pe amândouă, răspunse Ned.

Seminariile lui Walter îl fascinau pe Barley. Succes absolut de fiecare dată. Barley avea o atracţie specială pentru orice persoană a cărei viaţă nu atârnă decât de un fir de păr, iar Walter părea întotdeauna în pericol să cadă de pe marginea lumii de fiecare dată când se scula de pe scaun. Discutau probleme profesionale, cazuistică nucleară, povestea de groază a ştiinţei sovietice pe care o moştenise în mod inevitabil Bluebird, oricine-o fi fost el. Walter era un instructor prea bun ca să-şi dezvăluie subiectul adevărat, iar Barley, prea interesat ca să-l întrebe.

— Controlul?! exclamă indignat Walter ca un şoim perfect. Chiar nu poţi, cinstit vorbind, să faci diferenţa între control şi dezarmare, tâmpitule? Dezamorsarea crizei mondiale, zici? Astea sunt aiureli din Guardian! Conducătorii noştri adoră crizele. Conducătorii noştri se desfată cu crizele. Conducătorii noştri îşi petrec viaţa scrutând Globul în căutarea unor crize care le-ar permite să-şi reîmprospăteze libidourile. În pierdere de viteză!

Iar Barley, departe de a se simţi ofensat, se dădea la marginea scaunului, mormăind, aplaudând şi cerând să i se spună mai departe. Îl provoca pe Walter, stătea în picioare şi umbla de colo-colo în cameră ţipând:

— Dar aşteaptă, pentru numele lui Dumnezeu, stai!

Avea memorie, avea aptitudini, aşa cum prezisese Walter. Dar neprihănirea sa în materie de ştiinţe a cedat la primul atac, când Walter i-a ţinut cursul introductiv asupra echilibrului terorii, pe care reuşise să-l transforme într-un inventar complet al nebuniilor omenirii.

— E o chestiune fără ieşire, anunţă el satisfăcut, şi niciun fel de visuri utopice nu vor oferi o soluţie. Demonul nu va intra de bunăvoie înapoi în cutie, confruntarea nu va înceta niciodată, strânsoarea devine din ce în ce mai puternică şi jucăriile se fac din ce în ce mai deştepte cu fiecare generaţie. Nu există suficientă securitate, nici de o parte, nici de cealaltă. Nici pentru marii jucători, nici pentru amărâţii de nou-veniţi, care în fiecare an apar cu o bombiţă în valiză şi devin membri ai clubului. Ne-am plictisit să credem acest lucru, deoarece suntem umani. Am putea chiar să ne convingem să credem că primejdia a trecut. Nu va trece niciodată. Niciodată, niciodată, niciodată.

— Şi atunci cine ne va salva, Walt? întrebă Barley. Tu şi cu Nedsky?

— Dacă poate să ne salveze ceva, aceasta este vanitatea, dar mă îndoiesc, replică Walter. Niciun şef de stat nu doreşte să rămână în istorie pe post de boul care şi-a distrus ţara într-o după-amiază. Şi frica, presupun. Majoritatea minunaţilor noştri politicieni au, mulţumesc lui Dumnezeu, o aversiune narcisistă faţă de sinucidere.

— Altfel nu este niciun fel de speranţă?

— Nu pentru necredincioşi, îi răspunse Walter cu plăcere, care nu se gândise doar o singură dată, în mod serios, să îmbrace mai curând haina preoţească decât pe cea cenuşie a Serviciului.

— Ei bine, în cazul ăsta, ce încearcă Goethe să obţină? întrebă Barley cu altă ocazie, cu o nuanţă de exasperare în glas.

— Vrea să salveze lumea, desigur. Toţi vrem să facem aşa ceva.

— Cum s-o salveze? Care este mesajul său?

— Asta trebuie să descoperi tu, nu-i aşa?

— Ce ne-a spus până acum? De ce nu pot să ştiu?

— Dragul meu băiat, nu fi copil! exclamă Walter arţăgos.

Dar Ned interveni pe loc.

— Ştii tot ceea ce trebuie să ştii, spuse el cu un ton autoritar, dar liniştitor. Tu eşti mesagerul. Pentru asta eşti pregătit şi asta vrea el să fii. Ne-a spus că o mulţime de lucruri nu merg bine în tabăra sovietică, a realizat un tablou al eşecurilor la toate nivelurile: inexactitate, incompetenţă, proastă gestiune şi, ca să pună capac, rezultate falsificate ale unor teste comunicate Moscovei. S-ar putea să fie adevărat, s-ar putea să fie o invenţie de-a lui. Poate că a fabricat-o cineva pentru el. Chestiunea este destul de derutantă aşa cum este.

— Dar noi credem că e adevărată? se încăpăţână Barley.

— N-ai de unde să ştii.

— De ce nu?

— Pentru că, supusă unui interogatoriu, orice persoană vorbeşte. Nu mai există eroi. Tu ai vorbi, eu aş vorbi, Walter ar vorbi, Goethe ar vorbi, ea ar vorbi. Aşa că, dacă îţi spunem ce ştim în legătură cu ei, riscăm să compromitem capacitatea noastră de a-i spiona. Ştim noi oare un anume secret în legătură cu ei? Dacă răspunsul este nu, atunci vor şti că ne lipseşte logistica, echipamentele, formula sau staţia locală supersecretă pentru a-i descoperi. Iar dacă răspunsul este da, vor lua contramăsurile adecvate pentru a se asigura că nu suntem capabili să continuăm să-i urmărim şi să-i ascultăm prin acest procedeu.

Barley şi cu mine jucam şah.

— Crezi deci că o căsnicie nu merge decât de la distanţă? mă întrebă el reluând subiectul de parcă nu renunţasem la el niciodată.

— Oricum sunt sigur în ceea ce priveşte dragostea, am replicat eu, ridicând în mod exagerat din umeri şi am trecut imediat la un subiect mai puţin intim.

Pentru ultima lui seară, domnişoara Coad a pregătit somon şi a lustruit argintăria. Bob a venit şi el cu o sticlă rară de whisky de malţ şi cu două sticle de Sancerre. Dar aceste chestii festive l-au prins pe Barley în starea lui obişnuită de introspecţie, până când Walter îi ţinu o Predică Finală care a reuşit să-l scoată din butoiul cu melancolie.

— Problema este de ce, ciripi Walter brusc, vocea lui zburând în falset în toate colţurile încăperii, în timp ce bea din paharul meu de Sancerre. Asta urmărim. Nu conţinutul, ci motivul. De ce? Dacă motivul ni se pare credibil, putem avea încredere în acest om şi, în consecinţă, vom avea încredere în documentele sale. La început n-a fost Cuvântul, n-a fost fapta, n-a fost Şarpele ăla tâmpit. La început a fost de ce. De ce a cules ea mărul? Era plictisită? Era curioasă? Fusese plătită? A îndemnat-o Adam? Şi dacă nu, cine a făcut-o? Diavolul este