alibiul fiecărei fete. Lăsaţi-l în pace. Servea ea de acoperire pentru altcineva? Nu e de ajuns să spui: „Pentru că mărul se afla acolo”. Asta poate fi valabil în cazul Everestului. Chiar pentru Paradis. Dar nu este o raţiune suficientă pentru Goethe, nici pentru noi şi, mai mult ca sigur, nici pentru distinşii noştri aliaţi americani, nu-i aşa, Bobby?

Şi când toţi am izbucnit în râs, a strâns puternic pleoapele şi şi-a ridicat glasul şi mai sus:

— Să luăm exemplul încântătoarei Katia! De ce a ales-o Goethe pe ea? De ce îi pune viaţa în pericol? De ce acceptă ea? Nu ştim. Dar trebuie să ştim. Trebuie să ştim tot ce putem în legătură cu ea, pentru că în profesiunea noastră curierii reprezintă mesajul însuşi. Dacă Goethe e sincer, capul fetei este pe butuc. Asta e sigur. Dacă nu e, ce joc face ea? A inventat ea însăşi toată chestia asta? E ea într-adevăr în legătură cu el? E ea oare în legătură cu altcineva? Şi, dacă e aşa, cu cine? Şi apoi, mai eşti tu, domnule, continuă el cu degetul arătător întins fără vlagă către Barley. Crede Goethe că eşti spion sau nu crede? I-au spus alţii c-ai fi spion? Fă ca hamsterul. Strânge la cămară fiecare firimitură preţioasă pe care o poţi obţine şi Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe toţi ai tăi!

Mi-am turnat discret un alt pahar şi am băut cu toţii. Mi-aduc aminte cum în liniştea profunda am auzit clar bătăile ceasului din Turnul Parlamentului plutind în susul Tamisei dinspre Westminster.

Abia a doua zi în zori, la câteva ore după plecarea sa, Barley a avut dreptul să arunce o privire asupra documentelor pe care le-a cerut cu atâta străşnicie la Lisabona: carnetele lui Goethe, reproduse în facsimil la Langley sub semnul draconic al păstrării secretului absolut până la scoarţele groase de carton rusesc, ornamentate cu desene în linii frânte de către câţiva simpatici şcolari sovietici.

Luându-le în tăcere cu ambele mâini, Barley deveni un editor adevărat, în timp ce noi, ceilalţi, îi urmăream transformarea. Deschise primul carnet, îi examină cotorul, îi evaluă greutatea, îl răsfoi până la ultima pagină, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea seama cât timp i-ar lua să-l citească. Se întinse după al doilea, îl deschise la întâmplare şi, văzând scrisul mărunt, se strâmbă, exprimând clar regretul că rândurile erau atât de înghesuite şi că fuseseră scrise de mână.

Apoi se uită la toate cele trei carnete dintr-odată, trecând mirat de la ilustraţie la text şi de la text la efuziunile literare, în timp ce-şi ţinea capul dat pe spate şi puţin într-o parte, ca şi cum era hotărât să nu-şi exprime încă opinia.

Dar am observat atunci când şi-a ridicat ochii că pierduseră simţul locului şi păreau fixaţi asupra unui munte îndepărtat, cunoscut doar de el.

 

O percheziţie de rutină făcută de Ned şi de Brock în apartamentul lui Barley din Hampstead, după plecarea acestuia, nu a scos la iveală niciun fel de indiciu palpabil cu privire la starea sa de spirit. Printre hârtiile aruncate la coş au găsit un carnet vechi, în care obişnuia să-şi noteze idei disparate. Ultimele păreau recente. Cea mai adaptată împrejurărilor fiind, fără îndoială, două versuri pe care le-a împrumutat din opera târzie a lui Stevie Smith.

 

Noaptea întunecată mă sperie mai puţin

Decât prietenii pe care nu-i cunosc.

 

Ned o clasă conştiincios la dosar, dar refuză să tragă vreun fel de concluzie. Ce spion n-ar avea emoţii în ajunul primei sale misiuni?

Pe dosul unei vechi facturi din coşul de hârtii, Brock găsi un citat dintr-un autor pe care-l va descoperi ulterior, Roethke, şi pe care, din motive total necunoscute, ni l-a menţionat doar câteva săptămâni mai târziu.

 

Aflu ducându-mă acolo unde trebuie să mă duc.

 

CAPITOLUL 6

Katia se trezi brusc cu presentimentul – cel puţin aşa s-a convins mai târziu – ca astăzi era ziua cea mare. Era o femeie sovietică emancipată, dar cu superstiţii adânc înrădăcinate.

— Aşa a fost scris, îşi va spune ea mai târziu.

Prin perdelele subţiate, un soare albicios lumina esplanadele cimentate ale acestei suburbii din nordul Moscovei. De jur împrejur, blocuri de cărămidă, cu rufe întinse de sus până jos în toate balcoanele, se înălţau către cerul senin precum nişte uriaşi trandafirii, jerpeliţi.

„E luni, gândi ea. Mă aflu în propriul pat. Am scăpat în sfârşit de stradă.” Se gândea la visul ei.

După ce se trezise, stătuse nemişcată o clipă, preocupată de lumea sa interioară, încercând să-şi elibereze mintea de gândurile negre. Nereuşind, sări din pat şi, impulsiv, aşa cum proceda de obicei, se fofila cu abilitate printre lucrurile întinse la uscat şi dotările îmbătrânite ale băii pentru a face un duş.

Era o femeie frumoasă, aşa cum observase Landau. Trupul ei înalt avea forme pline, fără a fi grasă, o talie subţire şi picioare musculoase. Părul ei negru era bogat şi, când n-avea chef să-l îngrijească, căpăta un aer sălbatic. Avea o faţă ghiduşă, inteligentă, care părea să anime tot ceea ce era în jurul său. Fie că era îmbrăcată, fie că nu, orice gest al ei păstra o graţie anume.

După ce şi-a terminat duşul, a închis robinetele cât a putut de tare şi le-a mai dat şi câte o lovitură cu un mai de lemn, parcă dorind să spună: „Na, na!” Fredonând uşor, luă o oglindă de mână şi se duse înapoi în dormitor ca să se îmbrace. Strada, din nou: unde era? La Leningrad sau la Moscova? Duşul nu-i spălase amintirea visului.

Dormitorul era cea mai mică încăpere dintre cele trei încăperi ce formau minusculul său apartament, un intrând cu un dulap şi un pat. Dar Katia era obişnuită cu lipsa de spaţiu, iar mişcările ei rapide în timp ce-şi perie părul, îl răsuci şi-l ridică în coc înainte de a se duce la serviciu aveau o eleganţă senzuală, chiar dacă nu era gândită. Apartamentul ar fi putut într-adevăr să fie mult mai mic, dacă n-ar fi avut dreptul la douăzeci de metri pătraţi suplimentari pentru munca ei. Unchiul Matvei avea