„Poate că această stradă se află la Kiev, gândi ea, reamintindu-şi o vizită recentă în acel oraş. Nu. Străzile din Kiev sunt largi, dar a mea era strâmtă.”

În timp ce se îmbrăca, imobilul începu să se trezească, iar Katia notă recunoscătoare ritualurile lumii normale. La început, prin perete, se auzi deşteptătorul familiei Goglidze, sunând de şase treizeci, urmat de urletele unui ogar nebun care se cerea afară. Bieţii Goglidze! „Trebuie să le dau ceva în dar”, gândi ea. Luna trecută, Nataşa îşi pierduse mama, iar vineri tatăl lui Otar fusese dus de urgenţă la spital, având o tumoare cerebrală. „Le voi da nişte miere”, gândi ea, şi în aceeaşi clipă surâse trist la amintirea unui fost amant, un pictor refuznik care, împotriva tuturor legilor naturii, reuşise să întreţină un roi ilegal de albine pe acoperiş, în spatele străzii Arbat. Potrivit prietenilor Katiei, acesta s-a purtat cu ea mizerabil. În mintea ei însă îi găsea întotdeauna scuze. Era artist, la urma urmelor, poate chiar un geniu. Un amant excelent care, între două crize de furie, o făcuse să râdă. Mai presus de orice, îl iubise pentru că reuşise imposibilul.

După Goglidze, se auzi scâncetul fetiţei Volkovilor, căreia îi dădeau primii dinţi, iar o clipă mai târziu, prin podea, hărmălaia noului lor casetofon japonez stereo bubuind în ritmul ultimului rock american. „Cum naiba îşi permit ei să-şi cumpere astfel de lucruri? se miră Katia într-un alt elan de empatie. Elisabeta mereu gravidă, iar Saşa doar cu o sută şaizeci de ruble pe lună?” După Volkovi, veni rândul Karpovilor, nişte urâcioşi, care nu ascultau decât Radio Moscova. Cu o săptămână în urmă, balconul Karpovilor se prăbuşise, omorând un poliţist şi un câine. Deştepţii din bloc au vrut să facă o colectă pentru câine.

Katia îşi intră în haina de achizitor. Lunea erau şanse să găsească pui proaspăt şi legume, aduse în mod clandestin de la ţară, la sfârşit de săptămână. Prietena ei, Tania, avea un văr care făcea, neoficial, pe intermediarul pentru micii producători. „S-o sun pe Tania.”

Această idee îi reaminti de biletele de concert. Se hotărâse, îndată ce va ajunge la serviciu, va lua cele două bilete pentru filarmonică promise de editorul Barzin, ca să-l ierte pentru avansurile de beţiv pe care i le făcuse la petrecerea de 1 Mai. Katia nici măcar nu observase avansurile sale, însă Barzin găsea întotdeauna ceva cu care să se tortureze, şi cine era ea să stea în calea remuşcărilor lui, mai ales dacă acestea luau forma unor bilete la concert?

După ce-şi va face, la prânz, cumpărăturile, va da biletele portarului Morozov, care-i promisese în schimb douăzeci şi patru de săpunuri de import ambalate în hârtie frumos colorată. Cu săpunurile acestea de lux va cumpăra cuponul de stofă cu pătratele verzi, din lână pură, pe care gestionarul magazinului de îmbrăcăminte i-o pusese deoparte în depozit. Katia refuza în mod hotărât să se întrebe de ce. În aceeaşi după-amiază, după recepţia oferită în cinstea ungurilor, ea îi va da materialul Olgăi Stanislavski, care, în schimbul unor servicii ce urmau a fi negociate, îi va face două cămăşi de cowboy la maşina ei de cusut est-germană, de curând schimbată contra vechii maşini Singer a familiei. Exact la timp pentru aniversarea gemenilor. Una pentru fiecare din ei. Poate că-i va mai rămâne destulă stofă ca să obţină pentru amândoi un control dentar la un cabinet particular. Şi aşa, adio concert. S-a făcut!

Telefonul se găsea în salon, unde dormea unchiul Matvei.

Un aparat roşu, de lux, fabricat în Polonia. Volodea îl scosese pe blat de la fabrica unde lucra şi avusese delicateţea să nu-l ia cu el când a părăsit-o. Trecând în vârful picioarelor pe lângă Matvei care dormea şi adresându-i o privire afectuoasă, întrucât Matvei fusese fratele preferat al tatălui ei, Katia îşi trase telefonul până-n capătul celălalt al coridorului, îl puse pe pat, începând să formeze numărul înainte de a se hotărî cu cine va vorbi mai întâi.

Timp de douăzeci de minute, le telefonă prietenilor, schimbând informaţii mai ales despre lucruri care se puteau procura, dar şi bârfind despre subiecte mai intime. În două rânduri, când pusese receptorul în furcă, sunase cineva. Regizorul ultimului film ceh a fost azi-noapte la Zoia. Alexandra spunea că era nemaipomenit şi că azi va lua taurul de coarne şi-l va suna. Dar nu ştia ce pretext să găsească. Katia îşi munci creierii şi veni cu o sugestie. Trei sculptori avangardişti, puşi până acum la index, urmau să-şi deschidă o expoziţie la sediul Sindicatului Feroviarilor. De ce să nu-l invite s-o însoţească la expoziţie? Alexandra era încântată. Katia avea întotdeauna cele mai bune idei. Se putea cumpăra carne de vită la negru în fiecare joi seara, din spatele unei maşini frigorifice, pe drumul către Şeremetievo, îi spusese Liuba. Întreabă de-un tânăr pe care-l cheamă Ian. Dar nu-l lăsa să se apropie de tine! Olga o informă că se găsea de vânzare ananas cubanez într-o prăvălioară din spatele străzii Kropotkin. Întreabă de Dimitri şi dă-i de două ori cât îţi cere.

Terminând cu telefoanele, Katia descoperi că o persecută gândul la cartea americană cu privire la dezarmare, cu coperte albastre şi titlul în alfabetul latin, pe care i-o împrumutase Nasaian. Acesta era noul redactor pentru literatura social-politică al editurii Octombrie. Nu-l plăcea nimeni, nu înţelegea nimeni cum obţinuse postul. Dar toată lumea remarcase că el ţinea cheia unicii maşini de fotocopiat, ceea ce-l plasa direct în rândurile obscure ale oficialităţilor. Katia îşi avea etajerele pe coridor, înţesate de la podea până la tavan cu cărţi. Căută îndelung. Cartea era un cal troian. Voia să o vadă afară din casa ei şi odată cu ea şi pe Nasaian.

— Urmează să o traducă cineva? îl întrebase ea sec într-o zi, când se preumbla prin biroul ei trăgând cu coada ochiului la scrisori şi umblând prin grămada de manuscrise necitite. De asta vrei s-o citesc?

— Credeam că te-ar interesa, replică el. Eşti mama. Liberală, indiferent ce-nseamnă asta. Ai făcut pe grozava în legătură cu Cernobâlul,