Descoperi nenorocita aia de carte sugrumată între Hugh Walpole şi Thomas Hardy, o împachetă în hârtie de ziar şi-o vârî în plasă. Atârnă plasa de clanţa uşii de la intrare, pentru că, aşa cum era în stare să îşi amintească totul în zilele acelea, tot astfel putea uita tot.

„Clanţa pe care o cumpăraserăm împreună de la talcioc! gândi ea într-un elan de tandreţe. Volodea. Bietul şi dragul meu soţ insuportabil, condamnat să-ţi hrăneşti nostalgia istorică în atmosfera urât mirositoare a unui apartament comun, împărţit cu alţi cinci văduvi de paie!”

Terminând cu telefoanele, udă la repezeală plantele şi se duse să-i trezească pe gemeni. Dormeau în diagonală în patul lor de o persoană. Aplecându-se, se uită la ei cu adoraţie, neavând, pentru o clipă, curajul să-i atingă. Apoi zâmbi pentru ca ei să fie siguri că-i vor vedea zâmbetul când se vor trezi.

Timp de aproape o oră li se dedică în întregime, conform programului ei zilnic. Le-a făcut nişte caşă, le-a decojit portocalele şi a cântat împreună cu ei nişte cântece tâmpite, sfârşind cu Marşul Entuziaştilor, preferatul lor, pe care l-au interpretat la unison cu bărbiile în piept, asemenea eroilor Revoluţiei. Habar n-aveau, deşi Katia ştia şi se amuza de fiecare dată, că era un marş nazist. În timp ce-şi beau ceaiul, le împacheta dejunul: pâine albă pentru Serghei, pâine neagră pentru Ana şi câte o chiftea pentru fiecare. Apoi îi închise gulerul de la cămaşă lui Serghei şi îndreptă fularul roşu al Anei, sărutându-i pe fiecare, înainte de a le peria părul încă o dată, întrucât directorul şcolii era un panslavist care o ţinea una şi bună că ţinuta ordonată era un omagiu adus statului.

După ce făcu toate acestea, se lăsă pe vine şi îi strânse pe gemeni în braţe, aşa cum făcea în fiecare luni, în ultimele patru săptămâni.

— Ce faceţi dacă mama nu vine acasă într-o seară pentru că a fost obligată să se ducă la o conferinţă sau să-i facă o vizita unui prieten bolnav? întreba ea veselă.

— Îi telefonăm tatei şi-i spunem să vină să stea cu noi, spuse Serghei eliberându-se din braţele Katiei.

— Iar eu am grijă de unchiul Matvei, zise Ana.

— Dar dacă tăticu’ nu-i acasă, ce faceţi atunci?

Începură să chicotească. Serghei – pentru că ideea îl neliniştea, iar Ana – pentru că o emoţiona perspectiva unei drame.

— Mergem la tanti Olga, strigă Ana, şi-i tragem pendula cu cuc! Îl facem să cânte.

— Şi care e numărul de telefon al mătuşii Olga? Puteţi să-l cântaţi şi pe ăsta?

L-au cântat râzând în hohote toţi trei. Gemenii mai râdeau încă în timp ce coborau cu zgomot înaintea ei scara urât mirositoare ce servea drept cuib de iubire adolescenţilor, de bar pentru beţivi şi, după cât se pare, drept toaletă pentru toată lumea în afară de ei. Au ieşit afară în soare, ţinând-o pe Katia de câte o mână şi au traversat parcul până la şcoală.

— Şi care e scopul obiectiv al vieţii tale astăzi, tovarăşe? îl întrebă Katia pe Serghei cu o ferocitate prefăcută, în timp ce-i mai îndreptă o dată gulerul.

— Să slujesc poporul şi partidul cu toate puterile mele.

— Şi?

— Să nu-l las pe Vitali Rogov să-mi umfle pachetul cu mâncare!

Alte hohote de râs, în timp ce gemenii se îndepărtară de ea în fugă şi urcară treptele de piatră. Katia le făcu semn cu mâna până când dispărură.

În metrou i se părea că vedea totul cu mult prea multă claritate şi de la distanţă. Observă cât de morocănoşi erau pasagerii, ca şi cum n-ar fi fost şi ea unul dintre ei, cum toţi citeau ziarele moscovite, o privelişte de neînchipuit cu un an în urmă, când ziarele nu erau bune la altceva decât să servească drept hârtie igienică sau să fie înfundate împotriva curentului pe lângă cercevele. În alte zile poate că şi Katia ar fi citit un ziar; dacă nu, o carte sau un manuscris pentru editură. Dar astăzi, în ciuda eforturilor de a scăpa de visul ei prostesc, trăia prea multe vieţi dintr-odată. Pregătea o supă de peşte pentru tatăl ei, ca să-l împace pentru cine ştie ce îndărătnicie. Îndură o lecţie de pian la bătrâna Tatiana Sergheevna şi era certată pentru lipsa ei de atenţie. Fugea pe stradă, dar nu reuşea să se trezească. Sau poate că strada fugea după ea. De aceea, probabil, a fost cât pe ce să uite să schimbe metroul.

Ajungând la serviciu, o construcţie pretins modernă din lemn scorojit şi beton cu jegul scurs în dâre prelungi – mai potrivit, gândea ea, pentru un bazin public de înot decât pentru o editură de stat – fu surprinsă la vederea unor lucrători care ciocăneau şi fierăstruiau în holul de intrare şi, pentru o secundă, avu impresia înspăimântătoare că erau pe cale de a construi un eşafod pentru propria execuţie publică.

— E subvenţia noastră, explică apoi cu vocea lui dogită bătrânul Morozov, care întotdeauna reuşea să schimbe o vorbă cu ea. Ni s-au alocat banii acum şase ani şi astăzi, în fine, un birocrat a consimţit să semneze ordinul de plată. Liftul era, ca de obicei, în reparaţie. „În Rusia, gândi ea, lifturile şi bisericile sunt întotdeauna în reparaţie.” O luă pe scări, suind treptele în grabă, fără să-şi dea seama de ce, adresând câte un „bună dimineaţa” vesel oricui simţea nevoia de aşa ceva. Gândindu-se mai târziu la graba ei, se întrebă dacă nu cumva ţârâitul telefonului n-o atrăsese în subconştient, întrucât în momentul în care intră în încăpere îl auzi urlând pe biroul ei, cerând să fie alinat de durere.

Apucă receptorul şi spuse, gâfâind: „Da”, dar evident vorbise prea devreme, pentru că primul lucru pe care-l auzi fu glasul unui bărbat care cerea în englezeşte să vorbească cu doamna Orlova.

— Doamna Orlova la telefon, răspunse ea tot în englezeşte.

— Doamna Ekaterina Orlova?

— Cine sunteţi, vă rog? întreba ea zâmbind. Sunteţi cumva lordul Peter Wimsey? Cine e la aparat?

„O fi vreunul dintre prietenii mei care face un banc tâmpit. Sau din nou bărbatul Liubei, sperând să obţină o întâlnire.” Apoi simţi cum i se