— A, mă tem că nu mă cunoaşteţi. Numele meu este Scott Blair. Barley Scott Blair de la editura Abercrombie & Blair din Londra. Mă aflu aici într-o călătorie de afaceri. Avem un prieten comun, Niki Landau. Niki a insistat foarte mult să vă sun. Ce mai faceţi?

— Bine mulţumesc, se auzi Katia spunând, simţind cum o învăluie un nor fierbinte şi cum i se pune un nod dureros în capul pieptului. În acelaşi moment intră Nasaian, cu mâinile în buzunare şi nebărbierit, modul lui de a acredita o profunzime intelectuală. Văzând-o vorbind, ridică din umeri şi-şi strâmbă faţa urâtă într-o grimasă de reproş, dorind s-o facă să închidă.

— Bonjour, Katia Borisovna, spuse el sarcastic.

Dar, la celălalt capăt al firului, interlocutorul îşi reluase dialogul cu insistenţă. O voce puternică, aşa că presupuse că aparţinea unui bărbat înalt, o voce sigură, aşadar presupuse că aparţinea unui individ arogant, acel tip de englez care poartă costume scumpe, este lipsit de cultură şi umblă cu mâinile la spate.

— Iată de ce v-am sunat, spuse el. După cât se pare, Niki v-a promis să caute nişte ediţii vechi din Jane Austen cu gravurile originale. Aşa e? Nu-i lăsă timpul necesar să răspundă şi continuă. Am adus două, destul de interesante, de fapt, şi mă întrebam dacă putem să ne întâlnim să vi le predau la o oră convenabilă amândurora.

Plictisit să-i mai adreseze priviri furioase, Nasaian începu să-i umble prin hârtiile din tava de corespondenţă, după cum îi era obiceiul.

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse ea în receptor, folosind o voce cât mai neutră posibil.

Se străduia să păstreze o figură inexpresivă şi oficială. Pentru Nasaian. Se abţinu să gândească. Acest lucru era pentru ea însăşi.

— Niki vă trimite şi o tonă de ceai Jackson, continuă vocea.

— O tonă! Ce vreţi să spuneţi?

— Nu ştiu nici măcar dacă Jackson mai fabrică ceai, ca să fiu cinstit. Avea pe vremuri o prăvălie minunată pe Piccadilly, la câteva case de Hatchard. Oricum, am trei feluri diferite de ceai, care se află acum în faţa mea…

Urmă o tăcere.

„Asta e, l-au arestat, gândi ea. Nu m-a sunat niciodată. Iar e visul meu. Dumnezeule din ceruri, ce să fac acum?”

— …Assam, Darjeeling şi Orange Pekoe. Ce naiba e Pekoe? Pare mai mult o pasăre exotică.

— Nu ştiu, presupun că-i o plantă.

— Cred c-aveţi dreptate. Oricum, problema este cum pot să vi le dau. Vi le pot aduce undeva? Sau puteţi să treceţi pe la hotel să bem un pahar la repezeală şi să facem cunoştinţă?

Începea să-i aprecieze vorbăria. Îi dădea timp să se controleze. Îşi trecu degetele prin păr, descoperind, spre surpriza ei, că era bine pieptănată.

— Nu mi-aţi spus la ce hotel aţi tras, obiectă femeia pe un ton grav.

Nasaian întoarse brusc capul către ea, dezaprobator.

— Da, e-adevărat, ce prostie din partea mea! Sunt la Hotel Odessa. Îl ştiţi? La capul străzii, unde e vechea baie centrală, îmi place foarte mult. Întotdeauna cer o cameră acolo, dar câteodată nu pot să-mi reţină. În cursul zilei sunt ocupat cu diverse întâlniri – aşa se întâmplă când faci o vizită scurtă – dar serile sunt relativ liber, dacă asta vă convine. Ce ziceţi de diseară? Nu trebuie să amâni niciodată ceva pe a doua zi. Diseară v-ar conveni?

Nasaian îşi aprinse una din ţigările lui puturoase, cu toate că întregul birou ştia că femeia nu putea să sufere fumul. După ce-o aprinse, trase din ea cu buzele lui efeminate. Katia se strâmbă la el, dar acesta o ignoră.

— Este foarte convenabil, spuse Katia cu un glas milităros. Diseară trebuie să mă duc la o recepţie oficială în cartierul dumneavoastră. Este dată în cinstea unei delegaţii ungare importante, spuse femeia, nu foarte sigură pe cine voia să impresioneze. Aşteptam această întâlnire de săptămâni întregi.

— Grozav! Minunat! La ce oră? La şase? La opt? Când vă convine?

— Recepţia este la orele şase. Voi veni poate la opt şi un sfert.

— Poate-că-opt-şi-un-sfert e perfect. Aţi reţinut numele, nu-i aşa? Scott Blair. Scott, ca exploratorul din Antarctica. Sunt înalt şi jerpelit, am cam vreo două sute de ani şi port ochelari prin care nu văd nimic. Întrucât Niki mi-a spus că sunteţi replica sovietică a lui Venus din Milo, cred că vă voi recunoaşte oricum.

— E absolut ridicol! exclamă ea, fără să poată să se abţină să nu râdă.

— Mă voi plimba prin holul hotelului, aşteptându-vă. Dar de ce să nu vă dau numărul de telefon din camera mea, pentru orice eventualitate? Aveţi un creion?

Punând receptorul în furcă, îşi dădu seama că sentimentele contradictorii ce o năpădiseră răbufneau fără putinţă de a le stăpâni şi se întoarse către Nasaian cu ochii fulgerând.

— Grigori Tigranovici, orice funcţie ai avea aici, nu ai dreptul să umbli cum vrei prin biroul meu, să-mi cotrobăi prin corespondenţă şi să-mi asculţi convorbirile telefonice. Dacă ai ceva să spui, spune mai târziu!

Apoi luă manuscrisul unei traduceri tratând realizările cooperativelor agricole din Cuba şi începu să-l răsfoiască cu mâinile ei îngheţate, prefăcându-se că numără paginile. De abia după o oră îi telefona lui Nasaian.

— Te rog să mă ierţi că mi-am ieşit din fire, spuse ea. Unul din prietenii mei apropiaţi a murit la sfârşitul săptămânii trecute. Nu eram eu.

La orele prânzului, îşi modificase planurile. Morozov putea să aştepte biletele, tot aşa cum vânzătorul putea să aştepte săpunurile de lux, iar Olga Stanislavski stofa cadrilată. Plecă pe jos, luă apoi un autobuz, nu un taxi. Mai merse pe jos, traversă o curte după alta, până găsi cvartalul de case dărăpănate pe care-l căuta şi aleea de pe o latură a acestuia. „Este singurul mod de a mă găsi când ai nevoie de mine, îi spusese el. Portarul este prieten cu mine. Nici nu va şti măcar cine a lăsat semnul.”

„Trebuie să crezi în ceea ce faci”, îşi aminti ea.

Cred. Pe deplin.

Avea în mână cartea poştală, un Rembrandt de la Muzeul Ermitaj din Leningrad. „Cu dragoste, tuturor”, sună mesajul, semnat „Alina”, după care era desenata o inimă.

Găsise strada. Era strada din coşmarurile ei. Sună la uşă de trei ori, apoi strecură cartea poştală pe sub uşă.

O dimineaţă moscovită perfectă. Radioasă şi promiţătoare, cu un aer de munte. O dimineaţă în care