ierţi toate păcatele. După convorbirea telefonică, Barley ieşi din hotel, pe trotuarul însorit, îşi decontractă încheieturile mâinilor şi ale umerilor, îşi roti capul în gulerul cămăşii, dădu frâu liber gândurilor, lăsând zgomotele şi miresmele oraşului să-i înece temerile. Duhoarea benzinei ruseşti, a tutunului, a parfumurilor ieftine şi a apei fluviului… Salut! Încă două zile şi nu voi mai simţi şarjele sporadice de cavalerie ale maşinilor de navetişti… Salut! Camioanele cafenii ce hurducăiau printre gropile de pe drum… Salut! Şi sinistrul vid dintre ele. Limuzinele cu geamurile fumurii, imobilele anonime cu crăpături înainte de vreme… Birouri? O cazarmă sau o şcoală? Băieţi cu feţele palide ca drojdia, fumând pe scara de la intrare, aşteptând, şoferi citindu-şi ziarul în maşinile lor parcate, aşteptând. Un grup tăcut de oameni cu aer solemn, cu pălării pe cap, privind către o uşă închisă, aşteptând.

„De ce m-a atras totdeauna oraşul acesta? se întrebă el, vorbind despre propria viaţă la timpul trecut, un obicei dobândit recent. De ce mă tot întorc aici?” Se simţea foarte binedispus, n-avea ce să facă. Nu ştia ce este teama.

„Pentru că oamenii fac haz de necaz, îşi răspunse el. Pentru că ştiu mai bine decât noi cum să trăiască în condiţii grele. Datorită dragostei lor pentru anarhie şi groazei de haos, şi a tensiunii ce-i stăpâneşte între aceste două stări.

Pentru că Dumnezeu a găsit întotdeauna o scuză ca să nu vină aici.

Datorită ignoranţei lor generalizate şi a strălucirii geniului ce pătrunde prin ea. Datorită unui simţ al umorului, tot atât de bun ca al nostru, poate chiar mai bun.

Pentru că ei sunt ultima mare frontieră într-o lume mult prea explorată. Pentru că ei încearcă din greu să fie ca noi, dar vin de atât de departe.

Datorită unei inimi imense, care bate în interiorul unui abator imens. Pentru că abatorul îmi aparţine.”

Voi veni „poate-că-la-opt-şi-un-sfert”, îi spusese ea. Ce descifrase în vocea ei? Prudenţă? Prudenţă faţă de cine? Faţă de ea? De el? De mine? În profesiunea noastră, curierii reprezintă mesajul.

„Priveşte spre exterior”, îşi spuse Barley. Exteriorul era singurul loc sigur.

Dinspre metrou apăru un grup de adolescente în rochii de bumbac şi băieţi în jachete de blugi, îndreptându-se către lucru sau spre şcoală, cu figurile lor mohorâte, luminându-se, pe nepusă masă, de râsete. Zărindu-l pe străin, îl studiară cu priviri reci: ochelari rotunzi cu lentile groase, pantofi de comandă, scâlciaţi, costumul său imperialist ponosit. La Moscova, dacă nu în altă parte, Barley Blair respecta convenienţele burgheze ale îmbrăcămintei.

Se lăsă luat de val, nepăsându-i unde se duce. Buna sa dispoziţie contrasta cu aerul mohorât şi nervos al oamenilor aşezaţi dis-de-dimineaţă la coadă în faţa magazinelor alimentare. În mulţime, eroii muncii socialiste şi veteranii de război, în hainele lor terne, cu rândurile de medalii de pe piept zornăind în lumina soarelui, păreau să fie veşnic în întârziere, oriunde s-ar fi dus. Până şi trândăvia lor avea un aer de protest. În noul climat, a nu face nimic era în sine un act de opoziţie. Deoarece, nefăcând nimic, nu schimbăm nimic. Şi, neschimbând nimic, ne agăţăm de ceea ce ştim, chiar dacă aceasta înseamnă zăbrelele temniţei noastre.

„Voi veni «poate-că-la-opt-şi-un-sfert».”

Ajungând la malul fluviului, Barley se simţi din nou ca un vagabond. Pe celălalt mal, turnurile de basm ale Kremlinului se înălţau spre un cer fără nori. „E ca un Ierusalim cu limba scoasă, gândi el. Atâtea turnuri şi atât de puţine clopotniţe. Atâtea biserici şi atât de puţine rugăciuni rostite.”

Auzind o voce lângă el, se întoarse prea brusc şi descoperi un cuplu de bătrâni, îmbrăcaţi în hainele de sărbătoare, întrebându-l cum s-o ia spre cutare loc. În ciuda memoriei sale nemaipomenite, Barley ştia doar câteva cuvinte ruseşti. Era o muzică pe care o ascultase adesea, fără să aibă vreodată curajul să-i pătrundă misterele.

Izbucni în râs şi-şi ceru scuze mute.

— Nu vorbesc ruseşte, bătrâne. Sunt o hienă imperialistă. Englez!

Bătrânul îl strânse prieteneşte de încheietura mâinii.

În toate oraşele străine în care fusese, necunoscuţi îl întrebau care e drumul către nişte locuri pe care nu le cunoştea, în limbi pe care nu le înţelegea. Doar la Moscova îl binecuvântau pentru ignoranţa sa.

Întorcându-se pe drumul pe care venise, întârzie în faţa vitrinelor murdare şi se prefăcu astfel că examinează produsele expuse.

Păpuşi de lemn pictate. Pentru cine? Conserve prăfuite de fructe sau, poate, de peşte? Pachete mototolite cu un conţinut misterios, poate că pekoe, care atârnau de-o sfoară roşie. Borcane umplute cu ceva ce semăna a medicamente murate, luminate cu becuri de zece waţi. Se apropia din nou de hotel. O ţărancă având ochi de beţivă îi puse în braţe un buchet de lalele ofilite, învelite în hârtie de ziar.

— E foarte amabil din partea dumneavoastră, strigă bărbatul şi, căutându-se prin buzunare, găsi, printre altele, o hârtie de o rublă.

O Ladă verde era parcată în faţa intrării, cu radiatorul înfundat. Pe un cartonaş prins în ştergător era scris de mână, cu cerneală, VAAP. Şoferul, aplecat peste capotă, scotea ştergătoarele ca să nu-i fie furate.

— Îl căutaţi pe Scott Blair? întrebă Barley. Eu sunt! Şoferul nu-i dădu nici cea mai mică atenţie şi-şi văzu de treabă. Blair? spuse Barley. Scott?

— Acestea sunt pentru mine, dragă? se interesă Wicklow, care apăruse în spatele său. Te descurci foarte bine, adăugă el cu voce scăzută. Impecabil!

„Wicklow îţi va supraveghea spatele, îi spusese Ned. Wicklow, mai bine decât oricine, va şti dacă eşti urmărit.” „Wicklow şi cine altcineva?” se întrebă Barley. Aseară, imediat după ce se înregistraseră la hotel, Wicklow a dispărut până după miezul nopţii, iar Barley, în momentul în care voia să se culce, l-a văzut de la fereastră, stând în stradă şi vorbind cu doi tineri în blugi.

Au urcat în maşină. Barley aruncă lalelele spre spate sub lunetă. Wicklow stătea în faţă şi sporovăia vesel cu şoferul într-o rusă perfectă. Şoferul lăsă să-i scape un hohot de râs. Wicklow i se alătură.

— Nu-mi spui şi mie despre ce este vorba? întrebă Barley. Wicklow se grăbi să se conformeze.

— L-am întrebat dacă i-ar plăcea să o conducă pe regină cu ocazia vizitei ei oficiale în Uniune. Au o vorbă pe aici. Dacă furi, fură un milion. Dacă regulezi, regulează o regină.

Barley